„Mergând după ficţiuni, văd ce se întâmplă în ţara mea”

 Interviu cu Marina Constantinescu, selecționer, director artistic al Festivalul Naţional de Teatru 2016

marina-constantinescu-foto

Dragă Marina Constantinescu, tema-cheie a ediției din anul trecut a FNT-ului a fost războiul, iar multe spectacole din ediția curentă a Festivalului Național de Teatru ne-au vorbit despre dictatură, totalitarism. De pe scenă i se transmite publicului senzația că ne așteaptă o catastrofă, una social-politică și, în fine, umană. Ce rol are teatrul într-o lume care trece ba prin războaie, ba prin dictaturi?

De la vechii greci încoace, lumea a trecut şi trece prin nenumărate războaie, au fost şi sunt dictaturi halucinante, acte oribile de terorism. Sunt traume pe care le purtăm în creier. În inimă. Există literatură mare, scriitori mari, teatru mare, muzică divină. Nu cred că se poate măsura cumva rolul artei pe pământ. Ce ştiu este că nu se poate trăi fără. Este un tip de hrană esenţială de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Fără aer sau fără apă este limpede că mori. Dar fiinţa ta moare şi fără spirit. Arta, teatrul fac să nu se usuce spiritul din noi. Să fim cu adevărat vii cât traversăm această viaţă pe acest pământ.

– Spectacolul „Anul dispărut.1989” de Peca Ștefan (Teatrul Mic, București), jucat și în cadrul ediției curente a FNT, e un exercițiu de memorie necesar. Au scăpat românii de frică? Ce știu noile generații despre ceaușism? Cât de actuală e problematica revoluției în teatrul român de azi?

Nu pot să vorbesc în general, în numele românilor. Unii s-au vindecat, poate, de frică. Alţii nu cunosc acest sentiment. Nu ştiu. Cred, însă, că mai există locuri pe unde „partidul”, oricare este el, o formă de putere, deci, face jocurile. Nu intri în gaşcă şi nu respecţi regulile, eşti eliminat. Degeaba eşti un profesor extraordinar, nu poţi să conduci o şcoală, să spunem. Pentru că nu serveşti interese. De toate felurile. Pentru că ai principii. Pentru că eşti profesionist. Pentru că „le” datorezi nimic. Frica naşte compromisul. În sensul acesta, cred că încă prea multor oameni le este frică. Nu ştiu cât şi dacă tinerii sunt interesaţi de revoluţie. Cred că unii da, şi alţii, ba. Depinde de familiile în care au crescut, de ce studiază. Sunt tineri care dezvoltă teze şi teme de cercetare extrem de interesante în jurul acestui subiect. Nu cred că tema revoluţiei mai este o temă actuală sau, mai exact, centrală, nici în societate şi, deci, nici în teatru.

– Lui George Banu îi pare interesant că „FNT rămâne un festival naţional” (afirmația domniei sale a fost publicată și în Jurnalul FNT, nr. 3). Cred că FNT-ul este și un liant între teatrele din diferite zone ale României, consolidând breasla. Care e raportul ideal dintre componenta națională și cea internațională a FNT-ului?

Până în 2005, nu a existat nici un fel de componentă internaţională integrată structurii Festivalului Naţional de Teatru. Atunci, când am preluat primul meu mandat, am considerat că ar fi bine să existe şi un fel de receptare lucidă, cunoscând şi văzând câteva performanţe mari ale fenomenului teatral de afară. Te poziţionezi mai corect, cred. Oricum, am reuşit să aduc mari nume de regizori foarte pe val, exact cu montările cu care au stârnit vâlvă în acel moment. Raportul ideal… greu de spus. Nu am o balanţă analitică. Poate este şi o chestiune financiară. În orice caz, dacă se numeşte „Naţional”, ar trebui să pună în lumină mişcarea teatrală dintr-o stagiune. Dintr-un moment, cu alte cuvinte. Niciodată selecţia nu este uşor de făcut. Nici după stagiuni bune, nici după cele mai puţin ofertante.

– Cât de rapid acceptă maeștrii și trupele celebre din alte țări să participe la FNT?

Trupele de afară nu fac „fiţe”. La ei chestiunea este simplă: programul. Care se face cu destul de mult timp înainte. Turneele sunt stabilite pe nişte ani în faţă. Dar şi tenacitatea şi hotărârea, dorinţa cu care faci o invitaţie poate să schimbe ceva. Poate face să te accepte în favoarea altcuiva, la un moment dat. Şi da, negociem financiar. De la egal la egal. Nu există, cu alte cuvinte, prejudecăţi nici de o parte, nici de cealaltă. Teatrul românesc este cunoscut, publicul, şi el recunoscut pentru cultură şi pentru fineţea receptării. Cele mai multe trupe de afară ştiu unde vin. Şi, după experienţa de la Bucureşti, îşi doresc să revină.

– Călătoriile tale prin România, ca selecționer unic al FNT, îți permit să cunoști diferite colțuri ale țării? Aceste drumuri teatrale îți dau energie, speranță?

Da, teatrul m-a ajutat să trăiesc într-o realitate imediată, concretă. Ciudat, nu? Mergând după ficţiuni, văd ce se întâmplă în ţara mea. Pe geamul trenurilor, maşinilor, avioanelor, ziua, noaptea, prin gări, aeroporturi, hoteluri, restaurante. E halucinant…De multe ori mi-am pierdut, prin cotloane fel de fel, speranţa. Şi mi-am împrăştiat energia. Şi sufletul, şi revolta, şi compasiunea. Am întâlnit şi oameni cu totul extraordinari! Învăţ fără osteneală de la ei. Mult! Multe!… Mi-am cam pierdut speranţa. Ce este bun şi altfel ţine de oameni. Nu de sistem…

– Sălile de teatru din București, în perioada FNT 2016 (21-30 octombrie), au fost arhipline, toate cele 40 de spectacole din festival au avut un public numeros. Presupun că s-au vândut și multe bilete. Bucureștenii sunt teatrofili pasionați?

Teatrul este căutat, este apreciat cel de calitate şi consumat cel comercial. Este normal ce se întâmplă. Cel mai important este faptul că se cumpără bilete! Înainte de 1989 nici nu cred că cineva îşi putea imagina că la teatru se poate intra pe gratis. Astăzi, există o confuzie. Partidele organizează în campanii tot felul de manifestări pe gratis. După ce ai gustat o dată din acestă otravă, ca spectator, poate să fie mai complicat să înţelegi că arta nu poate să trăiască fără contribuţia ta. Fără să cumperi bilet. Spectatorul care merge frecvent la teatru, la concerte ştie bine asta. Îşi caută din timp bilete, le cumpără, vine din vreme, ştie la ce, ce alegere a făcut, are cultură, repere, spirit critic. În principiu, nu merg de ani de zile la premiere. Şi îmi cumpăr bilete la spectacole. Îmi place să văd un spectacol cam după a cincea reprezentaţie. Furtunile s-au potolit. Nu mai sunt fluctuaţii semnificative pe scenă. Atmosfera este normală.

– În răstimpul FNT Bucureștiul a fost o Capitală a Teatrului. Crezi în șansele orașului de a deveni capitală culturală europeană?

Am crezut mult că Bucureştiul va fi numit Capitală Culturală în toamna asta. Am gândit Festivalul Naţional de Teatru şi ca pe un mecanism care să determine alegerea. Rămâne clar capitală culturală puternică şi consistentă, dinamică şi variată, chiar dacă nu sub o titulatură oficială.

– Câte invitații ai primit din partea teatrelor din Republica Moldova de a le vedea spectacolele? Cu ce sentimente treci Prutul și cum te simți în spațiul basarabean?

De când am revenit la direcţia Festivalului, din 2014 adică, invitaţiile sunt extrem de târziu formulate, pe ultima sută, când programul meu este deja de mult făcut, şi bâlbâite. Şi numai din partea teatrului condus de domnul Hadârcă. Am reuşit să fac nişte schimbări şi reprogramări ca să văd astă iarnă, la Bucureşti, un spectacol la care am primit invitaţie din partea domniei sale. Acum doi ani cred că am vorbit şi cu regizorul Mihai Fusu – pe care l-am invitat în selecţie acum mulţi ani cu un spectacol minunat – dar tot pe ultimii centimetri. Nu s-a putut concretiza nicio vizionare. E imposibil să aranjezi ceva de azi, pe mâine sau poimâine. Imposibil. Afecţiunea mea nu poate să excludă rigoarea şi anumiţi paşi. Eu ştiu cu luni înainte la ce teatru din România e musai să ajung şi când. Este un puzzle complicat de aranjat. Şi este necesar suportul teatrelor, precum şi dorinţa lor reală ca să fie văzuţi pentru selecţie. Îmi amintesc perfect emoţia cu care am venit ultima oară la Chişinău. Special ca să-l ascult pe Dan Grigore cu „Imperialul”, concert (susținut la Sala cu Orgă – n.n.), dirijat de Misha Katz. Ireal!…

– Mulţumesc pentru interviu!

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit