Mediocritatea ca avantaj electoral

Andrei Cornea ne aminteşte, într-un scurt, dar edificator eseu din „Dilema veche” (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/mediocritate), că mediocritatea nu era întotdeauna cuvânt de ocară. Dimpotrivă, vechea formulă latină Aurea mediocritas, luată din Odele lui Horaţiu (deşi ideea e de regăsit în încă şi mai vechea Etica nicomahică a lui Aristotel), ne sugera ideea căii de mijloc între lipsă şi abuz sau între deficienţă şi exagerare; a refuzului la excese, a moderaţiei ca model, ca soluţie „de aur”.

Moderaţia, cumpătarea, echilibrul între excese (bunul-simţ cam tot de aici vine) nu sunt nici azi cuvinte-paria. Înţelepciunea e şi ea din caseta centristă a rezonabilului, nu din zona extremelor spectaculoase sau a excepţiilor „deştepte”. Dar „mediocritas”-ul latin a devenit, pe parcursul istoriei, mediocritate şi nimic nu îl mai poate reabilita. „Calea de aur” devine, în timp, un fel de: „nici laie, nici bălaie”. Lipsa de personalitate te asociază cu masa incoloră.

Dispreţul faţă de mediocritate (fie şi înţeleasă ca moderaţie) l-au cultivat activ (chiar agresiv) mai ales romanticii. Autorul eseului din „Dilema veche” spune că „pentru romantici şi urmaşii lor, nimic n-a fost mai demn de dispreţ decât burghezul ca întruchipare a «mediocrităţii»”. Atât doar că burghezii sunt şi ei un produs al romantismului (fie şi în versiunea minoră, a Biedermeier-ului), dar tot ei sunt autori de revoluţii şi producători de romantici & romantisme. În principiu însă, cam aşa este: personajele excepţionale sunt cele romantice, pe când „realismul” pragmatic-burghez caută personaje „tipice”, contopite cu masa comună.

Dar să nu exagerăm cu speculaţiile privind dileme eterne. În acest an vom avea, se pare, nu doar alegeri parlamentare, ci şi alegerea primarilor la Bălţi şi Chişinău – apropo, cum vi se par demisiile lui Usatîi şi Chirtoacă: mişcări inteligente şi provocatoare ale primarilor, sau ele fac parte din jocul puterii, ca să distragă atenţia de la deficienţele guvernării?

Care e marele paradox al scrutinelor din statele cu deficienţe grave la capitolul democraţie? Pe de o parte, dacă o idee bună este expusă de o personalitate puternică, ea ar putea să-i convingă şi pe oponenţi sau, cel puţin, pe ezitanţi. Or, la noi, o campanie electorală chiar înseamnă lupta pentru cei indecişi. O confruntare intelectuală, cu implicarea minţilor luminate şi a personalităţilor puternice ar fi în avantajul comun: nu am lăsa spiritul să lâncezească.

Paradoxul se ascunde în adevărul că la noi, ca ţară cu democraţie supravegheată, dirijată şi modelată după propriile pofte, de toate ramurile puterii, ca să reuşeşti electoral, nu trebuie să ai personalitate, să te manifeşti şi să-ţi impui punctul de vedere – imediat vei fi luat în cătarea supraveghetorilor. Dimpotrivă, cu cât mai palid, mai docil, mai cooperant cu cine trebuie – cu atât ai mai multe şanse de a accede. Doar că trebuie să te lepezi de sine şi să fii de acord cu tot ce pofteşte patronul. Ideal: să-i ghiceşti poftele.

Consecutiv, în locul oamenilor activi, creativi, cu personalitate, ies în faţă docilii executori ai şefilor din umbră. Externi sau interni, după caz (actualii conducători oficiali ai RM sunt chiar nişte executori fideli ai unei voinţe străine). Deficitul de personalitate e îngrozitor. Suflă vântul în noosfera aerisită a Guvernului şi Parlamentului. Numărul ministerelor s-a redus, dar întreabă-l pe primul întâlnit şi îţi va numi maxim doi miniştri, pe care i-a memorat. Şi poate pe un al treilea, dar numai ca personaj anecdotic.

Mediocritatea – într-o eternă dispută cu meritocraţia – tinde să se perpetueze, în cascadă. Ajuns factor de decizie, omul mediocru e docil şi servil cu cei mai puternici ca el, dar e tiran cu supuşii. Ca să nu fie cumva umbrit, nu suportă personalităţi în preajmă. Nici ca oponenţi, nici ca adepţi. În felul acesta, târâş-grăpiş, sistemul se consolidează.

Vrem să-l perpetuăm? Atunci nu avem pe cine să dăm vina. Voinţa poporului e sfântă, chiar şi atunci când acesta calcă în străchini.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu