Mecanismul Marii Terori din anii 1937-1938

TOTALITARISM // În doar un an şi trei luni în URSS au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane

Ordinul nr. 00447 al NKVD, semnat de N. Ejov, confirmat de CC al PK (b)R la 31 iulie 1937, a constituit „legitimarea” celor mai mari crime din istoria comunismului de tip sovietic sau bolşevic. În doar un an şi trei luni au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane. Aceste crime abominabile ale regimului totalitar comunist au constituit apogeul atrocităţilor sale.

Teroarea comunistă, declanşată la 7 noiembrie 1917 şi promovată, aproape fără încetare, de-a lungul a două decenii, făcând victime milioane de oameni, a culminat cu Marea Teroare, când pe parcursul a 450-460 de zile, au fost împuşcate zilnic, în medie, între 1200 şi 2500 de persoane.

Maşinăria morţii, al cărui element de bază era NKVD-ul, considerat de către Stalin „detaşamentul de avangardă, înarmat al partidului”, a funcţionat într-un regim non-stop, la turaţii maxime. Toţi angajaţii organelor de represiune executau directivele parvenite din partea superiorilor, îndeplinind întocmai toate indicaţiile, sub ameninţarea unor răfuieli cumplite. Poliţia politică, aşa cum menţionează Hannah Arendt, într-un stat totalitar, precum URSS, „era total supusă voinţei Conducătorului, care singur poate decide cine va fi următorul potenţial inamic”; tot el hotăra când şi cine din conducerea poliţiei secrete trebuia lichidat. (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 552)

Toţi se aflau într-o încordare maximă, întrucât atmosfera generală modelată de regim, era una de frică cumplită şi de nesiguranţă. NKVD-ul avea obligaţia de a identifica şi a anihila cât mai mulţi „duşmani ai poporului”. Structurile acestei odioase organizaţii, asemenea întreprinderilor din industrie, îşi luau angajamente sporite în descoperirea cât mai multor „organizaţii contrarevoluţionare”, „spioni”, „sabotori”. În timpul Marii Terori fabricarea dosarelor false a atins cote inimaginabile, acestea fiind ticluite pe conveier, organizându-se chiar un fel de întrecere socialistă între structurile NKVD-ului în identificarea şi anihilarea „duşmanilor poporului”. (Izvestia, ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 74-75)

Frica cultivată în mediul angajaţilor NKVD-ului omora orice sentiment uman, transformându-i pe angajaţii acestei structuri în instrumente oarbe ale morţii.

Politica biciului şi zăhărelului

În perioada Marii Terori, Stalin a plasat NKVD-ul în fruntea piramidei statale, subordonându-i, pentru o anumită perioadă, toate instituţiile statului, chiar şi partidul. Pentru a institui controlul total asupra NKVD-ului, Stalin aplica politica biciului şi zăhărelului. Şefilor din diferite subdiviziuni din cadrul acestuia, în perioada „Marii Terori” le-au fost triplate salariile, oferindu-li-se o sumedenie de alte privilegii – agrement similar cu cel de care profita elita de partid, vile luxoase ş.a. (Izvestia ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 165)

Stephane Courtois susţine că Stalin avea un scop bine definit: de a-şi impune autoritatea personală şi absolută asupra întregii puteri, atât asupra partidului, cât şi asupra statului, precum şi controlul asupra întregii populaţii. Pentru a reuşi în întreprinderea sa, el a utilizat alternativ sau concomitent zăhărelul – promovările fulgerătoare, privilegiile, alcoolul puternic al puterii şi biciul – teroarea. El a manevrat cu o măiestrie extraordinară, alternând fazele de tensiune maximă şi fazele relaxante, în care partidul şi poporul putea „recupera”. (Stéphane Courtois, Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, Editions Robert Laffont, S.A., 2002, p. 98)

Amploarea crimelor a fost posibilă şi datorită antrenării altor structuri în industria morţii staliniste. Dar idealul liderilor comunişti era ca fiecare cetăţean care nu fusese supus represiunilor să devină un colaborator eficient al organelor represiunii şi să ajute în identificarea şi nimicirea „duşmanilor poporului”. Un rol aparte în mobilizarea membrilor societăţii în scopul colaborării cu NKVD-ul îl jucau faimoasele procese publice, regizate cu multă meticulozitate de protagoniştii acestora. Ele erau gândite de o asemenea manieră încât să aibă un impact maxim asupra atmosferei din societate – să stimuleze cultivarea fricii şi subordonării, dar şi a încuviinţării oarbe a tuturor atrocităţilor şi crimelor comise, precum şi a celor care urmau să se producă. Procesele publice aveau efect maxim atunci când „inculpatul” îşi recunoştea vinovăţia „obiectivă” şi mărturisea „pentru binele cauzei”. (Hannah Arendt, op.cit., p. 551)

„Duşmanii poporului”

La scară unională, cu o anumită periodicitate, erau organizate campanii de identificare şi nimicire a „duşmanilor” poporului”. Uneori acestea vizau sfere exacte ale societăţii sau domenii ale economiei. Astfel, în august 1937 CC al PK(b)R a expediat o telegramă subdiviziunilor sale din teritoriu privind „mobilizarea politică a colhoznicilor la lupta pentru distrugerea duşmanilor poporului în agricultură”. Un val de procese contra „sabotorilor din agricultură” s-a extins la scara întregii ţări. Au urmat mai apoi, tot la indicaţia CC, procesele publice contra „sabotorilor” din sectorul zootehnic.

Campaniile regizate de autorităţile comuniste se ţineau lanţ, ajungându-se până la situaţii aberante. Societatea, încet, dar sigur, intra într-o stare de psihoză colectivă. „Duşmanii poporului” erau căutaţi pretutindeni. Mania identificării actelor „diversioniste”, instrumentate de către aceştia, afectase mai multe categorii de cetăţeni sovietici care au ajuns să caute astfel de acte în erorile mecanice, comise în grafica şi desenele imprimate în cărţi, ziare, pe cutiile de chibrituri, ambalajele de bomboane, ţesături, textile, greşelile de tipar, comise în procesul imprimării articolelor de ziar sau conţinuturile unor cărţi tipărite. Lupta cu acest gen de „diversiuni” a făcut multe victime umane, pricinuind şi pierderi enorme materiale, din cauza rebutării producţiei finite.

Minţi bolnave

Despre absurditatea învinuirilor inventate de nişte minţi bolnave, Hannah Arendt menţionează: „[…] orice crimă pe care şi-o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă ea a fost sau nu săvârşită”. (Hannah Arendt, op. cit., p.554)
În cadrul adunărilor de partid şi al lecţiilor pe teme politice, era studiată activitatea spionajului străin, pentru ca populaţia să poată mai lesne să-i identifice şi să-i neutralizeze pe agenţii străini infiltraţi în URSS sau pe slugoii lor năimiţi. Inducerea unei atare psihoze mai avea menirea să justifice teroarea şi represiunile în masă, determinându-i totodată pe oameni să creadă că societatea chifteşte de „spioni” şi „sabotori”.

Spiritul de „vigilenţă”, atât de insistent cultivat de organele de partid şi sovietice, urma să aibă ca efect imediat determinarea unui „activism social”, însoţit de o delaţiune quasigenerală, care era pe deplin justificată de scopul „nobil” al anihilării „spionilor” şi „duşmanilor poporului”. Din contra, cei care nu manifestau un atare „activism”, puteau fi suspectaţi de complicitate cu „elementele periculoase”. Pentru astfel de „crime”, adică pentru lipsa de „activism”, de asemenea, se aplicau pedepse aspre – arestări, condamnări, deportări. În condiţiile regimului totalitar comunist, în categoria de suspecţi este inclusă întreaga populaţie. Suspiciunea reciprocă penetrează toate relaţiile sociale şi „creează o atmosferă atotdominatoare”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558)

Psihoza „vigilenţei” faţă de uneltirile „duşmanului” atinsese cote paranoice. O atare campanie se promova până şi prin intermediul manualelor şcolare; chiar şi cele pentru clasele primare. Astfel, în manualul de istorie pentru clasele III-IV editat în anul 1937, în toiul Marii Terori, se menţionau următoarele: „Spionii se infiltrează în uzine şi fabrici, în oraşele mari şi în sate. Este necesar să fie urmărite în mod vigilent toate persoanele suspecte, pentru a-i prinde pe agenţii fascişti”.

Molima delaţiunii

Presa comunistă creează adevăraţi „eroi naţionali” din personajele deosebit de „vigilente” care înregistrează „succese” în munca „patriotică” de identificare şi de anihilare a „spionilor”, „contrarevoluţionarilor” şi altor categorii de „duşmani ai poporului”. Unul din cei mai „redutabili eroi” a fost o activistă a comsomolului – Mişakova. De pe urma delaţiunilor sale au fost condamnaţi la moarte mii de oameni. Pentru „meritele” sale „deosebite” ea s-a învrednicit de onoarea de a rosti un discurs la congresul al XVIII-lea al PK (b)R, în martie 1939, în care şi-a etalat isprăvile, evidenţiind implicarea personală a lui Stalin în instrumentarea măcelului, declanşat de denunţurile sale. Partidul comunist a făcut din denunţuri o obligaţie.
Numărul unor asemenea „eroi” creştea, întrucât aceştia erau protejaţi de autorităţi, fiind chiar stimulaţi pentru munca lor, „patriotică”, învrednicindu-se de prime băneşti, bilete de odihnă în staţiuni balneare „pentru a-şi întrema sănătatea zdruncinată în lupta cu „duşmanii poporului”.

Antrenarea populaţiei în psihoza delaţionistă este atât de bine pusă la punct încât munca angajaţilor NKVD-ului pe acest segment „a ajuns aproape inutilă”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558-559)

Molima delaţiunii luase amploare, evoluând într-o veritabilă epidemie. Elementele delincvente descoperă acest tărâm extrem de benefic, transformându-l într-un adevărat „clondike”, punând în valoare şantajul şi extorcând sume de bani şi alte favoruri de la persoanele ameninţate cu denunţul.

Ion Varta