Meargă pictorii la ţară, ca să piară, de căldură şi de praf!

Din vara anului 2009, Chişinăul a fost martorul unor schimbări importante în mass-media. Au apărut, în special, două canale TV de ştiri non-stop. Televiziunea naţională a început procesul depolitizării după opt ani de aservire politică. Alte posturi private au început să se reprofileze şi să promoveze personalităţi noi. La orice oră, o parte importantă a moldovenilor se poate uita la ultimele ştiri din ţară. Politicienii se perindă de la o televiziune la alta, discutând ore întregi despre orice problemă imaginabilă.

În comparaţie cu martie 2009, mass-media moldovenească este vizibil mai energică şi mai incisivă, ajutată şi de schimbările politice care au demonopolizat spaţiul jurnalistic.

Aceste schimbări, primite cu entuziasm de moldoveni şi de organizaţiile străine, ascund însă o problemă majoră.

În mare parte, persoanele care apar la TV, ziare şi radio – analişti, politicieni, jurnalişti etc. – sunt din Chişinău şi vorbesc, de obicei, despre probleme naţionale sau despre cele din capitală. Ştim foarte puţin, de exemplu, despre chestiunile care se discută în spaţiul public din Cahul, Orhei, Ştefan-Vodă, şi chiar Bălţi, un oraş mare, care, în mod normal, ar trebui să apară mai des în ştiri. Regiunea transnistreană le este aproape necunoscută moldovenilor. Cu excepţia unor apariţii publice ale Başkanului Găgăuziei, ştim extrem de puţin şi despre autonomia din sud.

Este cel puţin straniu că jurnaliştii nu găsesc subiecte în afara capitalei, fiindcă, în mod logic, şi acolo se întâmplă unele lucruri în afara crimelor odioase care îşi găsesc locul, de obicei, în buletinele de ştiri.

Unul dintre scopurile anunţate ale schimbărilor mediatice menţionate mai sus, care, iată, ajung în curând la prima aniversare, a fost democratizarea jurnalismului din Moldova şi contribuţia la consolidarea libertăţii de expresie din ţară. Până acum, impresia creată este că s-a consolidat libertatea de expresie doar în Chişinău, în timp ce puţin în afara capitalei persistă un fel de haos mioritic fără niciun fel de legătură cu democraţia europeană.

După democratizarea din anii 1980 în America Latină şi căderea URSS-ului, şi teoreticienii democratizării au observat că una dintre problemele consolidării unui sistem liber devenise lipsa de democraţie locală, în special în afara capitalelor. În timp ce aceste capitale se mişcau spre democraţie într-un ritm relativ rapid, în centrele urbane şi rurale din restul ţării continuau să reziste vestigii ale sistemului autoritar. Acest proces este vizibil şi în Moldova, unde Chişinăul pare o oază a democraţiei occidentale în comparaţie cu calitatea sistemului politic local din restul ţării.

Ei bine, îmbunătăţirea spaţiului mediatic din RM riscă să consolideze acest proces de dezvoltare inegală a democraţiei în Moldova, dacă jurnaliştii insistă să rămână izolaţi în Chişinău şi refuză să se aventureze constant – în fiecare zi – în raioane pentru a răspunde la un număr extrem de mare de întrebări care merită răspuns. Care este natura relaţiilor autonomiei găgăuze cu alte ţări? În autonomie există, totuşi, monumente ale politicienilor turci şi azeri. Ce conflicte există între oraşul Bălţi şi satele din împrejurimi? De ce este primarul Chişinăului atât de popular în suburbii? Care este starea şcolilor din Căuşeni? Etc., etc.

Altfel, jurnaliştii din Chişinău riscă să facă din „Vara la Ţară” a lui Topârceanu un fel de mantra.

Cristian Canţîr