Matei Vişniec mi-a răspuns pe Facebook // Doza de optimism cu Nicolae Popa

Aceste rânduri le scriu, fireşte, la calculator. Calculatorul pare să fie una din emisferele creierului meu care gândeşte mult mai bine în aer liber decât în spaţiul îngust ce mi-i dat să-l port pe umeri. Şi, de fapt, nu capul meu propulsează gândurile în spaţiul virtual, ci emisfera cu cercumvoluţiuni electronice de pe birou le dirijează până ajung într-un anumit punct de pe glob pentru a fi captate acolo de o altă emisferă gânditoare, ieşită şi aceea în aer liber dintr-un cap comparabil ca îngustime cu al meu.

Sâmbăta trecută, de-o pildă, am urmărit un tulburător spectacol-lectură la „Satiricus” după piesa „Sufleorul fricii” de Matei Vişniec unde a avut o interpretare fulminantă Ioana Crăciunescu, o mare actriţă şi o poetă de linia întâi. Am urmărit, de fapt, un spectacol al capitulării lumii postmoderne în faţa propriilor slăbiciuni, în faţa propriilor comodităţi. A contat, ce-i drept, şi tandra avertizare a dlui Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”, ce a răsunat de pe scenă înaintea începerii spectacolului, avertizarea că atmosfera crepusculară din piesa lui Matei Vişniec îşi găseşte, din păcate, echivalentul în cataclismele din Japonia.

După spectacol, am revenit la – păi, unde să revină omul timpurilor noastre hipertehnologizate ? – la monitor şi la tastatură. Aceeaşi atracţie ca pe vremea primelor televizoare. Am pus cursorul pe Facebook, căci faceboo(u)kisesc şi eu de o săptămână, am făcut click! şi-am început a naviga. Am dat de profilul lui Matei Vişniec şi, fără să ne cunoaştem personal, i-am propus să fim prieteni, căci aşa îşi zic cei care stau pur şi simplu de vorbă pe Facebook. Uimitor, dar în câteva minute primesc un mesaj: „Matei Vişniec a acceptat să-ţi fie prieten”. Ca să vezi, cele două emisfere gânditoare, una pâlpâind pe biroul meu la Chişinău, alta undeva la Paris, s-au înţeles în de ele să facă conexiunea necesară între capetele noastre. La rândul meu, i-am expediat dramaturgului Matei Vişniec un mesaj în care i-am mărturisit că tocmai vin de la spectacolul „Sufleorul fricii” unde Ioana Crăciunescu a realizat un rol de zile mari şi că replica „omul care tace e rădăcina prăbuşirii” a sunat ca o chemare în plus de a nu tăcea. Mai ales că în desfăşurarea ei, replica ţine să ne atragă atenţia că, vorba veche, „în tacu zace dracu”.

 

Adevărul e că şi în aceste zile, când urmărim „apocalipsa în direct” la televizor, când milioane de oameni sunt ameninţaţi de spectrul dispariţiei, ameninţaţi de sub pământ (cutremure), de pe pământ (explozii la staţiile atomice) şi din aer (depuneri radioactive), cineva continuă să tacă. Unde s-au ascuns supradotaţii artizani ai grandioaselor proiecte hipertehnologice? Îşi trăiesc liniştiţi bătrâneţile din contul valorii băneşti a Premiilor Nobel? Ce s-a ales din performanţele ieşite din comun ale Japoniei în domeniul robotizării şi implementării celor mai evoluate descoperiri în domeniul comunicării? Acesta e rezultatul? Cozile de sute şi sute de oameni în faţa vechilor cabine de telefon, prin cablu, pentru a afla dacă mai e cineva în viaţă, să le răspundă la telefon?

Nu, chiar n-am nici cea mai mică intenţie să împing lucrurile spre ideea unei răzbunări belicoase! Ceea ce vreau să sugerez e că şi minţile de geniu care împing înainte cu atâta uitare de sine, şi de noi, hipertehnologizarea vieţii noastre de toate zilele, s-ar cuveni să ia aminte la spusele înţeleptului Solomon din Biblie: „Totul e deşertăciune şi goană după vânt!”.

The following two tabs change content below.
Nicolae Popa

Nicolae Popa

Nicolae Popa

Ultimele articole de Nicolae Popa (vezi toate)