Mărturisirile unei tinere înşelate

TRĂDARE // „La scurt timp după susţinerea licenţei, Mirela, cea mai bună prietenă a mea, mi-a adus testul de sarcină”

Stau pe plajă, foarte aproape de valurile mării, pentru că acolo îmi place să merg de obicei; îmi trec prin minte fel de fel de gânduri, unele mai năstruşnice decât altele.
Uneori, trec minute bune până îmi amintesc să fac o baie în mare cu prietenele mele. Abia aşteptam să termin licenţa, cu stresul şi oboseala inerente, ca să mă bucur în sfârşit de căldură şi de vacanţă, însă un nor care nici măcar nu îşi semnala prezenţa m-a luat pe nepregătite.

,,De ce ţi-e frică, de aceea nu scapi”.

Acum două luni, o foarte bună prietenă m-a sunat, rugându-mă, dacă pot, să găsesc pe cineva să o ajute la un proiect. Cum prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte, mi-am zis, deşi eram şi eu foarte ocupată, să încerc să rezolv problema.

Mirela, prietena mea, era în ultimul an la ASEM ca şi prietenul meu, Andrei, chiar în aceeaşi grupă. Fără să stau pe gânduri, l-am rugat pe Andrei să îi dea câteva sfaturi, să o îndrume pentru finalizarea lucrării. De fapt, pentru Mirela, asta însemna doar o oportunitate de a-l avea în preajmă. Iar eu, credulă, nu îmi dădeam seama că, de fapt, ea îl plăcea sau, mai bine zis, îl iubea. Cum s-ar spune, i l-am dat pe tavă. Azi, un drum, mâine, un telefon, peste o săptămână, Andrei rămânea ore întregi la Mirela să lucreze împreună.

Într-o zi, la scurt timp după susţinerea licenţei, bineînţeles, Mirela, cea mai bună prietenă a mea, mi-a adus o veste incredibilă. Deşi ştia că aveam planuri mari cu Andrei, logodiţi fiind, ne vizitam părinţii şi fixasem data nunţii chiar în toamnă. A venit îmbujorată la mine cu… testul de sarcină. Pentru început, se codea, avea şi ea un iubit, un băiat liniştit şi uşor de dus de nas, pe care îl folosea ca pe o marionetă pentru bani şi escapade amoroase, aşa că nu am rămas mirată.

Cum să mai dau acum ochii cu lumea?

Pe moment, m-am gândit că fericirea ei ca testul să fie pozitiv s-ar datora intenţiei de a se căsători cu Valentin, aşa-zisul ei prieten, fie chiar şi pentru bani.

Nu a fost să fie. În timp ce noi vorbeam, mi-a sunat telefonul, la capătul căruia era… Andrei. M-a întrebat unde sunt, ce fac, dacă sunt bine, întrebări fără sens, gândeam eu, fără să ştiu că totul era pus la punct până în cele mai mici amănunte. Cinismul lui, ca şi al ei de altfel, modul şi plăcerea de a juca teatru erau debordante şi bine planificate ca să dea lovitura fără să rateze.

Într-o jumătate de oră eram toţi trei la o terasă, iar Mirela încă nu putea să îşi ascundă bucuria şi emoţia că, peste câteva luni, îi va dărui prietenului meu un copil. Fără să ştiu, mă bucuram odată cu ei pentru că fericirea era de partea amândurora.

Încet-încet, pe măsură ce discutam, lucrurile începeau să capete contur. Atunci când mi-am dat seama că totul era ori o înscenare, ori un tur al forţei şi nervilor mei, pentru a fi mai inteligibilă şi mai sigură pe sine, Mirela, nu Andrei, care era prea laş să facă şi acest ultim gest, a adus cu sine certificatul de căsătorie pe care era scris numele lor. Eram ca şi drogată, halucinantă, nu credeam că mi-am făcut în zadar atâtea planuri, alesesem localul, discutasem cu naşii, ce mai, toate detaliile erau puse la punct. Cum să mai dau acum ochii cu lumea?

Nu înţelegeam şi nici nu doream un răspuns sau o explicaţie. În capul meu era un film urât, penibil, din care încercam să mă eliberez, să mă sustrag.

Negru pe alb

La început, am rămas fără grai. De altfel, mama mi-a tot atras atenţia că, în ultima perioadă, Andrei nu ne mai vizitează, nu mai răspunde la telefon. Credulă, îi căutam scuze că se pregăteşte de licenţă, fără să ascult de sfaturile şi experienţa de viaţă a mamei. Credeam că e o glumă, deşi citeam negru pe alb, pe certificatul de căsătorie, doar de trei săptămâni, eliberat pe numele celor doi şi priveam încă năucă la testul de sarcină din mâna Mirelei. Nu ştiam încă ce să cred, ce să fac, ce hotărâre să iau, pe cine să sun.

Am izbucnit în plâns şi, zdrobită de o oboseală cumplită, am plecat împleticindu-mă pe stradă. Unde să merg, cui să-i spun? Lor le-aş fi urat din suflet să aibă parte de noroc aşa cum am avut şi eu, dar m-am abţinut cu greu datorită copilului. O fiinţă nevinovată pe care eram convinsă că nu o va aştepta o soartă bună alături de doi părinţi atât de iresponsabili.

Nu am mai ascultat nicio explicaţie. Era prea târziu să o mai dea. Ce a fost a fost. Andrei a mai avut tupeul şi neruşinarea să vină după mine, să cheme un taxi şi să meargă cu mine până la scara blocului. Cât cinism? Nu m-am împotrivit, nu aş fi fost în stare, de altfel, cred că nu aş fi fost capabilă să ajung. Dar nici nu-l vedeam lângă mine. Tot drumul am fost ca o stană de piatră aşezată cât mai departe de el.

Păcat de speranţele năruite

Mi-au trebuit minute-n şir, ore, să plâng şi să le spun părinţilor întâmplarea. Păcat de timpul pierdut, de speranţele năruite. Ei au fost lângă mine şi puţinii prieteni care încă îmi mai sunt alături. Este o experienţă greu de închipuit la început de viaţă, dar voi încerca să trec peste ea aşa cum trece apa mării peste nisipul de pe margine.

Viaţa merge înainte

Când privesc valurile, îmi amintesc de vara trecută, când mă bucuram împreună cu el pentru viitorul nostru, pentru căsătoria deja stabilită în această toamnă. Deşi sufletul îmi este bolnav şi încă nu mi-am revenit din acest şoc, am consultat între timp şi un psiholog. Încerc să trec peste această perioadă a vieţii. Uneori, îi văd pe stradă. Am auzit că lucrurile nu merg bine în căsnicia lor, dar nu mă interesează. Gurile rele spun că el ar intenţiona să divorţeze. Curios, pentru că nici nu li s-a uscat bine cerneala de pe certificatul de căsătorie. Este prea târziu pentru regrete şi, pentru mine, poate aşa a fost mai bine. Viaţa merge înainte. Ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a face pasul. Timpul le va rezolva pe toate. Iar dacă voi mai iubi, când voi mai iubi, voi avea mai multă grijă ca să nu se mai întâmple a doua oară.

Alina