Mărturisirile Feliciei

Dorul de casă // Cine nu s-a rupt niciodată de vatră nu are de unde şti şi înţelege ce înseamnă să te întorci în preajma celor dragi

Şi la cei aproape 50 de ani, Felicia a rămas la fel de subţire şi mlădioasă. După ce a petrecut mulţi ani prin străini, unde i-a încărunţit părul şi i-au apărut primele riduri, a hotărât să se întoarcă acasă. A revenit singură, fără soţ şi copii. Pentru totdeauna.

La capătul pământului

A stat aproape 13 ani departe de casă, printre rătăciţii din toată lumea. S-a pornit cu întreaga familie atunci parcă într-o şagă tocmai la capătul pământului. Ştiau foarte puţine lucruri despre Australia, iar despre oraşul Perth, situat în coasta de vest a acestei ţări, nici nu auziseră. Nu le-a fost greu să-şi găsească de lucru, să-şi aranjeze copiii la şcoală. Verişoara care i-a invitat i-a ajutat să intre în lumea nouă.

Felicia a muncit doi ani împreună cu soţul la o fabrică de prelucrare a cărnii. Apoi, soţul şi-a găsit pe altcineva şi s-a stabilit în altă parte a Australiei, la Sydney. Feciorii au rămas cu ea. Între timp, au făcut acolo studii şi s-au angajat în industria petrochimică. Sunt mulţumiţi şi nici nu vor să audă de întoarcerea în ţară.

Felicia însă nu putea să se obişnuiască cu viaţa şi clima de acolo. Plictisită, într-o zi a pus punct şederii ei în Australia. „Cât am stat acolo, mă visam acasă noapte de noapte. După un vis frumos, într-o dimineaţă dinaintea Paştelui, m-am trezit şi le-am zis copiilor: „Voi cum vreţi, dar eu nu mai pot, am obosit, vreau acasă!”. Mi-am făcut bagajele şi am venit. Ce bucurie, ce putere am simţit când m-am văzut pe locurile unde m-am născut şi am copilărit, unde am iubit întâia oară!…”

La mormântul părinţilor şi al iubitului

Primul lucru pe care l-a făcut de cum a ajuns acasă a fost vizita la cimitir. A îngenuncheat la mormântul părinţilor şi a zăbovit la crucea omului ei drag pe care mi-a spus că încă îl mai iubeşte. S-a recules în liniştea cimitirului.

Când ne-am întâlnit, mi-a spus: „Cine nu s-a rupt niciodată de vatră nu are de unde şti şi înţelege ce înseamnă să te întorci în preajma celor dragi. Este o sfântă taină. Altminteri, fericirea care m-a cuprins nu ar fi fost deplină. Am simţit acolo, lângă crucea iubitului meu, că aş putea ierta pe oricine. Şi chiar mă întrebam de unde atâta voinţă? Oare nu e o lucrare a lui Dumnezeu? Caut cuvintele potrivite ca să exprim sentimentele ce le-am trăit în acele clipe şi nu le găsesc. Îmi vin pe limbă aceleaşi cuvinte banale, deşi în suflet e cu totul altceva. Partea ceea din mine care se atrofiase şi se înnegrise în Australia s-a luminat acum. Întâlnirea cu cei dragi din cimitir mi-a schimbat starea de spirit, mi-a hrănit sufletul. Şi am văzut că nicăieri viaţa nu poate fi mai frumoasă decât acasă”.

Radu – marea ei dragoste

Amurgul pătrundea prin geam cu mirosul de narcise, lalele şi iarbă proaspătă. Cafeaua de mult se răcise pe masă, iar eu ascultam vrăjită o voce duioasă ce povestea despre bucurii şi dureri de altădată: „Era frumos, chiar foarte frumos. Păr blond, frunte înaltă, ochi albaştri, trup îndesat şi bine făcut. Ne iubeam ca doi copii de la 14 ani. Câte planuri frumoase am împletit! Dar când venise vremea să ne căsătorim, părinţii lui Radu, pedagogi de profesie, i-au spus: „S-au trecut vremurile iubirilor descrise în romanele de dragoste. Trebuie să te gândeşti mai întâi la partea materială. Felicia e fată bună, dar e săracă. Angela ţi s-ar potrivi mai bine. Are şi casă, şi maşină…” Şi, silit de părinţi, s-a căsătorit cu Angela. Peste un an, m-am măritat şi eu cu Ion, un fost coleg de clasă. Sufeream amândoi. Însă fiorul care uneşte fiinţele ce se iubesc continua să ardă în inimile noastre…”

Da. E un lucru foarte frumos, am zis, iar Felicia, după ce a sorbit câteva înghiţituri de cafea, a continuat: „Am început să ne întâlnim pe ascuns într-un loc ferit de lume – la căsuţa pădurarului, un prieten bun de-al lui Radu. Pentru a nu da de bănuit, ne vedeam în timpul zilei. Dorinţele amplificau intensitatea sentimentelor. Şi am văzut că iubirea furată e mai dulce, că poate fi simţită şi gândită altfel, că mirosul de cimbrişor e mai îmbătător şi zilele de primăvară sau de toamnă sunt mai pline de poezie. De fiecare dată, Radu mă strângea cu vechea pasiune cu care m-a cuprins atunci când mi-a oferit primul sărut. Sufletul şi trupul meu de femeie doar în faţa lui se deschideau. Cu sărutări pătimaşe, cu atingeri uşoare din tălpi până în creştet, momentele celea îmi aduceau o pace perfectă. Nu era greşeala mea sau a lui, era iubirea noastră sfântă şi nu vedeam un păcat în ceea ce făceam.
Căsuţa pădurarului, tăcută şi tainică, ne-a primit binevoitoare mai bine de cinci ani. În acest timp, s-au născut cei doi fii ai mei care, din fericire, seamănă cu buneii. Nu trăiam cu Ion sentimente deosebite nici în pat, nici în viaţa de toate zilele. În plus, mai era şi brutal. Aşa că nu m-a durut deloc atunci când şi-a găsit altă femeie în Australia…”

Durere, melancolie, bucurie

Era vară şi pădurea fremăta, aşteptându-i pe cei doi. Radu – în drum spre căsuţa pădurarului – a hotărât să treacă pe la iaz să se scalde. Înfierbântat cum era, a intrat în apă şi… nu a mai ieşit. Două zile l-au căutat oamenii din sat. În cea de-a treia, a ieşit la suprafaţă desfigurat. A fost mare jale la înmormântarea lui. Felicia – fără să îi pese de „ce va zice lumea” – l-a bocit cu toată durerea ce i se revărsa din inimă. Lacrimile ei au curs pârău multe zile şi nopţi după aceea. Sufletul i-a rămas înlăcrimat pentru totdeauna. Îşi aduce aminte mereu de clipele luminoase ce i s-au dat de Sus şi nu uită să îi mulţumească Domnului pentru asta.
Înoptase de-a binelea când Felicia a încheiat povestea ei. În ochii ei mari plutea melancolia. S-a ridicat de pe scaun aşa subţire şi mlădiosă ca în tinereţe, a închis geamul, apoi a luat poza lui Radu în mâini şi mi-a vorbit: „Ce stare frumoasă de spirit m-a învăluit! Parcă s-ar fi întors Radu din mormânt. Doamne, cât am aşteptat să mă văd din nou acasă! De-acum încolo, zilele vor fi mai luminoase şi mai liniştite şi pentru mine. Mă simt mult mai adevărată şi mai înţeleaptă în ceea ce am de făcut”. Şi din nou i s-au prelins lacrimi de bucurie pe obrajii ei frumoşi. Era acea bucurie fierbinte care e gata să îţi topească întreaga fiinţă, chiar dacă ştii că te copleşeşte realitatea dură şi că ţi se poate întâmpla oricând orice.

P.S. la povestea „Păţitul din Dărcăuţi”, publicată la rubrica „Lume, soro, lume” vineri, 16 aprilie 2010, în „JURNAL de CHIŞINĂU”

Am scris „Păţitul din Dărcăuţi” din dorinţa sinceră de a împăca această familie. Am ascultat cu atenţie eroul, care mi-a înşiruit trista poveste. Am dat crezare oamenilor din sat, care mi-au spus ceea ce am scris, şi îmi alimentam speranţa că, într-o zi, voi fi anunţată despre împăcare. Dar n-a fost să fie. Chiar dacă nu am dat nume concrete şi adresa unde s-a mutat familia cu bucluc, cei despre care am scris s-au recunoscut în poveste.

Ne-a telefonat fiica dlui Boris şi a încercat să ne convingă că oamenii din sat nu ne-au spus adevărul şi că multe din cele spuse de taică-său nu corespund realităţii. Ne-a spus, de exemplu, că tatăl ei e un om foarte agresiv, că e un beţiv, că numai biata mamă ştie cum l-a răbdat mai bine de 30 de ani, că la construcţia casei a mers mai mult banul câştigat de mama şi  încă multe-multe altele. Fiica mai spune că e gata să îi cumpere tatălui său o casă în Dărcăuţi şi chiar a vrut să facă acest lucru, dl Boris însă doreşte să-i întoarcă anume casa pe care a construit-o el…

Şi pentru că în asemenea situaţii fiecare e cu dreptatea lui, iar adevărul stă undeva la mijloc, doresc din suflet familiei S. să găsească soluţia de compromis.

Dar dacă nu şi nu, dle Boris, poate că ar fi mai bine să urmaţi îndemnul acelui preot şi să vă retrageţi la o mănăstire. Iar acolo, în linişte şi pace, să vă rugaţi pentru soţie, pentru fiică, pentru ginere şi pentru cei doi nepoţei la care ziceţi că ţineţi foarte mult. Domnul să vă binecuvânteze! Rugăciunea este o lucrare nesfârşită care poate şterge vorbele urâte şi ura dintre oameni.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.