Martorii Independenţei

EXCLUSIV // Ion Iliescu, ex-preşedintele României: „Noi nu puteam decide viitorul RSSM în locul cetăţeanului moldovean”

„Cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa?”, se întreabă Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, într-un interviu oferit în  exclusivitate JURNALULUI de Chişinău. Domnia sa declară că, în august 1991, nu avea cum fi momentul unificării României cu R. Moldova. Totodată, am încercat să aflăm care a fost, totuşi, misterul semnării Tratatului cu URSS în 1991, considerat de mulţi istorici şi politicieni un act ostil şi umilitor pentru interesele României, pe care alte ţări estice, precum Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, l-au respins.

Angelina OLARU

„Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent”

– Domnule preşedinte Ion Iliescu, la cei 20 de ani de la proclamarea Independenţei R. Moldova, pe care aţi recunoscut-o primul dintre preşedinţii europeni, basarabenii sunt mai dornici ca niciodată să citească dezvăluiri importante, necunoscute, legate de situaţia din anul 1991. Dacă aţi face un efort de memorie, ce aţi putea să ne spuneţi în acest sens? Cât de prezentă era Basarabia pe agenda politică românească?

Basarabia a fost prezentă pe agenda politică românească imediat după Revoluţia din decembrie 1989. De fapt, schimbările care se pregăteau în R. Moldova, ca urmare a politicii de deschidere, promovată de Mihail Gorbaciov, erau cunoscute încă din anii 1986-1987, şi urmărite cu interes. Era un proces de recuperare a identităţii şi a memoriei, de redefinire a raporturilor dintre Chişinău şi Moscova. Revenirea la grafia latină, spre pildă, a fost un asemenea gest, care a fost primit cu multă satisfacţie în România. Într-un fel, era un semnal prevestitor al schimbării din România, un semn că lumea se mişcă, iese din strânsoarea unui regim opresiv.

Reamintesc un lucru, şi în cadrul acesta trebuie analizate evoluţiile şi deciziile noastre din acei ani, care e bine să fie separate de convingerile noastre personale: graniţele din Europa erau, practic, intangibile, şi din respectarea lor s-a făcut o condiţie de prim ordin a stabilităţii şi păcii pe continent, în perioada ce a urmat prăbuşirii comunismului. Reunificarea Germaniei a fost excepţia, nu regula, pe continent. Şi au fost mulţi cei care s-au împotrivit reunificării ei.

Noi, la Bucureşti, eram preocupaţi de câteva lucruri legate de Basarabia: cum să ajutăm Chişinăul şi pe liderii schimbării pentru a se consolida şi pentru a avea relaţii privilegiate cu Bucureştii, fără a mai trece obligatoriu pe la Moscova, cum să ajutăm elitele culturale care luptau pentru reconstrucţia identităţii naţionale, şi cum să facem graniţele dintre cele două ţări mai permeabile. Ştiu că mulţi ironizează acum „Podurile de flori” din 1990 şi 1991, dar atunci milioane de oameni au trecut de o parte şi de alta a graniţei. Graţie celor două acţiuni, formalităţile de trecere a graniţei s-au simplificat foarte mult.

Era evident, pe de altă parte, că procesele centrifuge din URSS se accelerau, că periferiile Uniunii deveneau instabile, că renaşterea naţională din republicile unionale avea să ducă, dacă nu la ruperea URSS, măcar la evoluţii spre o confederaţie, cu atribuţii extinse pentru componentele ei, şi cu legături mult mai slabe între Moscova şi celelalte capitale unionale. Noi ne pregăteam pentru aceste evoluţii, şi făceam tot posibilul pentru a creşte cooperarea directă cu Chişinăul, în toate domeniile, cu precădere în cel cultural.

„Unionismul nu a fost un program politic serios al oricărui partid moldovean”

– Ce făceaţi acum două decenii, în calitate de principal actor politic, care avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte  soarta de mai departe a RSS Moldoveneşti? Care a fost rolul României, ca vecin al URSS, la declararea Independenţei R. Moldova? Dvs. personal aţi contribuit la Independenţa R. Moldova?

– Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului RSS Moldoveneşti, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean. Noi nu puteam decide în locul lui. Iar deciziile au fost luate în mod democratic, în cunoştinţă de cauză. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul R. Moldova, şi nici chiar la Moscova. El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Şi nu a fost o decizie uşor de luat, în condiţiile de atunci.

Moldovenii au decis că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor. Noi nu aveam decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel, încât Independenţa R. Moldova să fie efectivă, şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Nu poţi schimba peste noapte situaţia, când este vorba de lucruri sensibile. Cred că pentru cei mai mulţi moldoveni nu se punea, atunci, problema unirii cu România. Nu cred că ar fi acceptat să treacă de la o „dependenţă” la alta. Nici acum, după două decenii, elanul unionist nu este o realitate arzătoare, ca să spun aşa. Unionismul a fost mai mult un slogan electoral, şi mai puţin un program politic serios al oricărui partid din R. Moldova. În plus, obstinaţia cu care toate partidele „unioniste” s-au declarat de „dreapta”, într-o ţară cu grave probleme sociale, a făcut rău acestei cauze, care a fost demonizată de rusofoni, şi capitalizată electoral de comunişti.

„România nu a exprimat şi nu exprimă interese diferite de cele ale R. Moldova”

– Este această ţară acum independentă cu adevărat? Cum v-aţi fi dorit să fie?

R. Moldova este o ţară cu adevărat independentă, deşi, în contextul actual, independenţa nu mai are acelaşi conţinut ca în urmă cu o jumătate de secol. Toate naţiunile sunt dependente de ceva, într-un fel sau altul: de resurse din exterior, de capriciile naturii, de economiile altora, de deciziile organismelor internaţionale, de regulile organizaţiilor din care fac parte. Întrebarea asta se poate pune despre oricine, şi în orice ţară. Sigur, eu înţeleg contextul în care puneţi întrebarea. Problema transnistreană era evidentă încă din anii `80, era răspunsul Moscovei la schimbările din R. Moldova. La fel şi problema găgăuză. De altfel, măsura aplicată de Stalin şi de Hruşciov odată cu ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de a scinda acest din urmă teritoriu, el trecând în componenţa Ucrainei, în locul lui fiind alipită, în „compensaţie”, nou-createi RSS Moldoveneşti regiunea  Transnistria, a fost o mişcare cu bătaie lungă!

Dar R. Moldova are la îndemână toate instrumentele pentru a rezolva această problemă, împreună cu toţi cei interesaţi. Inclusiv cu Moscova, Kievul şi Tiraspolul. Pentru asta este nevoie de decizii ferme şi de dorinţa de a închide odată acest capitol, pentru a nu mai constitui o problemă pentru viitorul R. Moldova. Noi am depus toate eforturile în sprijinul rezolvării acestei probleme. Am făcut tot ceea ce depindea de noi, în contextul dat. Şi, cum am mai spus, am sprijinit R. Moldova în toate demersurile sale de a-şi păstra statalitatea şi integritatea.

– R. Moldova este un subiect de primă importanţă în viaţa politică actuală a României?

R. Moldova este şi va fi un subiect important pe agenda oricărui partid şi a oricărui guvern din România. Nu e nevoie să explic motivele. Dar acum s-a schimbat modul de abordare, noi fiind membri NATO şi UE, deci obligaţi de angajamentele luate la admiterea în cele două organizaţii şi de regulile lor de funcţionare. Trebuie să fim realişti: singura cale de unificare, acum, este aderarea R. Moldova la UE. Chişinăul trebuie să vrea asta, şi să facă eforturile necesare pentru a îndeplini condiţiile de aderare. În acest fel, se poate ajunge la „spiritualizarea” frontierelor, aşa cum sugera, la timpul său, Nicolae Titulescu. Nu e simplu, nici fără suferinţe, sau costuri. Dar merită!

Noi putem ajuta R. Moldova în acest proces de integrare europeană. Cum facem şi acum, cum am făcut din 1990 fără încetare şi fără ezitări. Dar nu putem decide noi în locul moldovenilor. Obţinerea cetăţeniei româneşti de către unii cetăţeni moldoveni nu este o soluţie de fond. R. Moldova se vede lipsită de oameni cu bună calificare, iar România trebuie să se explice în faţa UE, spre pildă.

„Recunoaşterea R. Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov”

– Numeroşi analişti politici, dar şi istorici de marcă vă acuză pentru  recunoaşterea R. Moldova, totodată, şi a Pactului Molotov-Ribbentrop, că aţi ratat momentul în care ar fi fost foarte posibilă reunificarea dintre România şi R. Moldova. Ba mai mult, unii oameni politici au declarat în presa bucureşteană că Dvs. aţi refuzat propunerea de unire a Basarabiei cu România, care venea din partea unor politicieni de prim-plan din dreapta Prutului. Ce detalii ne-aţi putea da în această privinţă?

Aş vrea să precizez câteva lucruri. Prin atacarea Uniunii Sovietice de către Germania şi aliaţii ei, inclusiv România, la 22 iunie 1941, Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe. Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace  de la Paris, din 1947. Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante. Recunoaşterea R. Moldova nu are cum fi o recunoaştere a Pactului Ribbentrop-Molotov, din motivele expuse mai sus. De altminteri, condamnarea pactului, făcută şi de Parlamentul României, încă din 1991, are, acum, alte semnificaţii: se condamnă astfel politica sferelor de influenţă.

August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu R. Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar, mai ales, externă. Se trece cu uşurinţă peste un fapt: prezenţa trupelor sovietice în stânga Prutului. Armata a XIV-a se tot retrage şi acum din R. Moldova, şi tot nu se dă dusă din Transnistria, în ciuda unor decizii ale comunităţii internaţionale în acest sens, şi ale angajamentelor părţii ruse. Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa? Pentru că acesta ar fi fost, din partea României, pasul logic spre reunificare: refuzul de a recunoaşte existenţa Moldovei independente. Ar mai fi vrut ei reunificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!

Atât noi, cât şi liderii moldoveni am pornit atunci de la premisa existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea după modelul celor două state germane. Am evitat orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei (sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice, lucru de neacceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context, este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva. Dacă ar fi existat această oportunitate, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”.

– Care au fost interesele României pe care le-aţi apărat atunci?

România nu a exprimat şi nu exprimă interese diferite de cele ale R. Moldova.

„România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei?”

– Ce aţi întreprins în timpul Puciului de la Moscova din 19 august 1991?

Ceea ce trebuia să facă şeful statului: să analizeze consecinţele evenimentului, să se consulte cu partenerii externi ai României şi să ia o poziţie oficială, care a fost una de respingere fermă a actului grupului de pucişti, condus de Ianaev. În primul rând, am convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la întrunirea lui au participat şi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. Am adoptat o Declaraţie de susţinere fermă a conducerii legitime a URSS şi a procesului de democratizare din URSS. Declaraţii similare au adoptat apoi şi Parlamentul, şi Guvernul României. Ulterior, am vorbit la telefon atât cu Boris Elţîn, cât şi cu Mihail Gorbaciov. Dar atunci ne-a fost clar că URSS se va dezintegra.

E adevărat că tot în acele zile au venit la Bucureşti domnii Ion Hadârcă şi Nicolae Ţâu, ministrul de Externe, care, aşa cum spune domnul Hadârcă într-un interviu acordat „României Libere”, doreau să ne informeze despre intenţia Chişinăului de a forma un guvern în exil, dacă puciul reuşea. Puciul a accelerat declararea independenţei R. Moldova.

La 22 martie 1991, Adrian Năstase, ministrul de Externe al României, a parafat la Moscova cu omologul său sovietic, Alexandr Bessmertnîh, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie dintre URSS şi România. Iar la 5 aprilie 1991, Dvs. l-aţi semnat, tot la Moscova, în prezenţa lui Mihail Gorbaciov. Principalul argument al documentului,  invocat de importanţi politicieni şi lideri de opinie, era recunoaşterea pierderii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, adică valabilitatea pactului Ribbentrop-Molotov. De ce aţi semnat acel tratat?

Mă tem că priviţi extrem de ciudat acel document. L-aţi citit? Tratatul avea cu totul alt principiu la bază: schimba radical natura relaţiilor între România şi URSS, le scotea din sfera ideologiei comuniste, le punea în altă logică, în acord cu noile realităţi, determinate de prăbuşirea comunismului. Tratatul ne permitea să avem relaţii directe cu Chişinăul, fără să mai trecem pe la Moscova. Încă o dată: nu însemna recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov. În logica dumneavoastră, România nu ar fi trebuit să recunoască nici independenţa Ucrainei, şi nici să aibă un tratat de bază cu această ţară, care deţine părţi din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Am semnat acel Tratat, pentru că am considerat că trebuie să schimbăm natura relaţiilor cu URSS, în pregătirea desprinderii de Tratatul de la Varşovia şi de CAER.

„Chişinăul trebuie să iasă de sub semnul provizoriului…”

– Cum aţi califica ultimele evoluţii ale relaţiilor bilaterale dintre România şi R. Moldova? Cum aţi dori să fie direcţionate?

Sincer, se putea mai bine în relaţiile bilaterale. Asta dacă ambele părţi ar fi avut, cum a avut România, până în 2004, politici speciale în relaţiile bilaterale, şi ele ar fi avut o oarecare continuitate. Noi am acţionat pentru consolidarea independenţei R. Moldova, pentru rezolvarea conflictului transnistrean, pentru integrarea ei în comunitatea euro-atlantică. Am strâns legăturile culturale.

Din păcate, relaţiile s-au personalizat iraţional după 2004. Asta s-a reflectat în calitatea relaţiilor, care au urmat suişurile şi coborâşurile legăturilor personale dintre cei doi preşedinţi, domnii Băsescu şi Voronin. Cred că acum Chişinăul trebuie să-şi limpezească problemele politice interne, să iasă de sub semnul provizoriului. Să decidă clar că vrea să adere la UE, chiar dacă aderarea nu va fi posibilă prea rapid. Dar asta funcţionează ca un stabilizator intern, ca un proiect care trece dincolo de ciclurile electorale. Iar România va fi, ca şi până acum, cel mai puternic avocat şi susţinător al R. Moldova.