Martorii Independenţei

DUPĂ 20 DE ANI // Primul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu: „Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională a fost confiscată de nomenclaturiştii Snegur şi Lucinschi”

JURNALUL continuă seria de interviuri cu participanţii la actul de proclamare a independenţei Republicii Moldova. În numărul de astăzi, intervievatul publicaţiei noastre este primul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu. Aflaţi din acest interviu cine a confiscat Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională, ce sunt deputaţii care au votat actul de la 27 august 1991 şi de ce nu s-a discutat la nivel de conducere de stat unirea Republicii Moldova cu România.   

–       Stimate dle profesor, independenţa RM a fost un rezultat al mişcării naţionale sau pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă?

Independenţa RM a fost proclamată în condiţiile prăbuşirii imperiului sovietic şi ale avântului Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţională (MREN). Aceste procese erau strâns legate între ele. Criza galopantă a regimului totalitar comunist a cuprins nu doar sferele economică, politică şi socială, dar şi sfera relaţiilor dintre coloniile sovietice, zise republici unionale, şi centrul imperial.

Popoarele autohtone majoritare îşi doreau eliberarea de sub jugul colonial. Tentativele autorităţilor imperiale de a înăbuşi mişcările de eliberare naţională au eşuat. Lupta popoarelor pentru libertate şi independenţă a contribuit substanţial la dezagregarea URSS.

MREN din RSSM s-a numărat printre cele mai energice forţe antiimperiale. Independenţa RM a fost câştigată prin efortul a sute de mii de români moldoveni. Drept model ne-a servit jertfa martirilor neamului românesc care şi-au pierdut viaţa în lupta cu ocupanţii sovietici, lupta acelor patrioţi care au făcut ani grei de puşcărie în lagărele sovietice, dar care n-au putut fi îngenuncheaţi de călăii comunişti. Ei ne-au salvat demnitatea naţională, ei sunt eroii noştri.

„Democratul Boris Elţîn nu se deosebea cu nimic de alţi promotori ai intereselor imperiale ruse”

–       Cum vă explicaţi atunci îndemnul lui Boris Elţîn adresat republicilor unionale: „Luaţi atâta independenţă cât încape în voi!”?

Boris Elţîn rostea uneori şi cuvinte frumoase. În ceea ce priveşte independenţa fostelor colonii sovietice, el o înţelegea ca independenţă controlată de Federaţia Rusă. Una din dovezi este constituirea, la iniţiativa lui Elţîn, a Comunităţii Statelor Independente (CSI) a cărei menire era legalizarea dominaţiei Federaţiei Ruse (FR) în spaţiul ex-sovietic. În memoria noastră, a celor din RM, Elţîn va rămâne ca lider politic rus responsabil de războiul declanşat de FR în 1992 împotriva Republicii Moldova (RM). Războiul provocat de Moscova, prin agenţii săi de la Tiraspol, şi sprijinit direct de Armata 14 a FR, urmărea în esenţă lichidarea RM ca stat suveran, independent şi democratic. La un moment dat, într-o noapte târzie de iunie 1992, generalul Aleksandr Lebed m-a ameninţat că se va deplasa la Chişinău cu tancul pentru a-şi prezenta „cartea de vizită”.

Planul lui Elţîn legat de RM a fost realizat parţial. Prin impunerea de către Rusia, la 21 iulie 1992, a acordului de încetare a ostilităţilor de pe Nistru a fost perpetuată ocuparea raioanelor din estul RM de către forţele militare ruse. Aşadar, democratul Boris Elţîn nu se deosebea cu nimic de alţi promotori ai intereselor imperiale ruse.

–       Era ceva de genul suveranităţii limitate din epoca lui Brejnev?

Era cam aşa ceva, dar ceva mai modernizat…

„Inspiraţi din jertfa generaţiei Unirii”

–       Deputaţii primului parlament au fost nişte eroi sau nişte pezevenchi?

Oamenii trebuie să fie apreciaţi după faptele lor. Deputaţii care au votat independenţa au realizat unul dintre cele mai importante deziderate ale MREN. Votând acest document, cei 278 de deputaţi prezenţi la şedinţa extraordinară a Parlamentului din 27 august 1992 au decis desprinderea RM de URSS. RM înceta să mai fie colonie sovietică, aceasta a devenit stat suveran, independent şi democratic, orientat spre Europa democratică, spre modelul occidental de dezvoltare. Proclamarea independenţei a deschis posibilitatea reluării şi întăririi relaţiilor cultural-spirituale şi politico-economice cu România şi a însemnat, totodată, un prim pas spre revenirea în marea familie europeană. Participanţii la şedinţa menţionată au legiferat un document de importanţă istorică.

–       Am putea compara deputaţii primului parlament cu cei care au făcut Marea Unire de la 1918?

Generaţia unirii a fost o generaţie mai bine pregătită decât cea de la sfârşitul anilor 1980. Au avut lideri, au avut şcoala dezmăţului ţarist. Oameni cu carte, oameni cu bună carte. Mulţi dintre ei, după puşcăriile din Rusia, au făcut şcoală în România. Au luptat pentru idealul lor în condiţii foarte grele. Au fost martiri, oameni care au suferit foarte mult. N-au urmărit alte interese. După al Doilea Război Mondial, unii au fost omorâţi în puşcăriile din România, iar alţii aduşi în lagărele din URSS. S-au purtat vitejeşte şi în puşcărie. Acei oameni au fost adevăraţii eroi. Am un mare respect pentru acea generaţie. Cei de la sfârşitul anilor 1980 s-au inspirat din jertfa generaţiei unirii, dar au fost mai puţini şi n-au avut timpul să treacă şcoala luptei cu un duşman foarte hain.

–       Cum putea fi realizată unirea dacă n-a fost niciodată pusă pe agenda discuţiilor la nivel de conducere de stat?

La sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 ai secolului trecut, majoritatea participanţilor la MREN nu considera unirea ca proiect politic de primă necesitate. Nici în România nu era un curent unionist puternic care să impună pe agenda guvernanţilor problema reunirii Basarabiei şi nordului Bucovinei cu Patria-mamă.

În timpul dezbaterilor din Parlamentul României privind evenimentele de la Chişinău din 27 august 1991, un sigur deputat s-a pronunţat împotriva recunoaşterii independenţei RM. Politicienii de cel mai înalt rang de la Chişinău trebuia să ţină cont de această situaţie, care nu-i deranja prea mult.

–       Putem vorbi de o clasă politică nouă la 1991 în condiţiile în care toţi, sau aproape toţi, îşi au originile într-o societate impregnată de comunism?

După cum arată situaţia politică din RM, noua clasă politică se formează foarte greu. Ea se formează pe măsura democratizării societăţii, constituirii societăţii civile, acumulării experienţei politice. În regimul totalitar comunist nu existau premise pentru apariţia unor lideri politici anticomunişti. Orice tentativă de rezistenţă opusă regimului totalitar era curmată în faşă.

Premisele iniţiale favorabile apariţiei oamenilor politici cu viziuni democratice s-au ivit abia spre sfârşitul mandatului lui Mihail Gorbaciov, în condiţiile agravării crizei imperiului sovietic, când s-a înfiripat şi a început să se manifeste public MREN, condusă de un grup nu prea mare de intelectuali în frunte cu scriitori anticomunişti. Drept şcoală politică începătoare au servit mişcările de protestatari grupate în jurul Cenaclului „Alexei Mateevici”, al Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării etc.

Evenimentul de vârf s-a produs la 20 mai 1989. Atunci s-a constituit Frontul Popular (FP) care s-a transformat în nucleul MREN. Ca forţă politică, FP s-a manifestat mai ales în bătăliile pentru adoptarea legislaţiei lingvistice, pentru alegerea noului Soviet Suprem al RSSM şi adoptarea de către acesta a actelor legislative cerute de forţele naţionale. Deosebit de important a fost sprijinul acordat parlamentului de sutele de mii de participanţi la Marea Adunare Naţională de la 27 august 1991, ziua adoptării de către Legislativul de la Chişinău a Declaraţiei de Independenţă.

„Snegur şi Lucinschi, detractorii Declaraţiei de Independenţă”

În lupta pentru democratizarea societăţii, pentru promovarea valorilor culturale şi spirituale româneşti, pentru ruperea cu trecutul comunist, pentru distanţarea şi, în final, desprinderea de imperiu s-a format şi noua clasă politică. Însă, în anii 1988–1991, niciunul dintre liderii democraţi nu s-a manifestat ca lider naţional. Golul a fost umplut de reprezentanţi ai nomenclaturii comuniste care s-au declarat simpatizanţi sau chiar adepţi ai MREN.

–       Daţi-ne, vă rog, nişte nume…

Aceasta s-a pomenit sub tutela nomenclaturiştilor Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Andrei Sangheli ş.a. În jurul acestora s-au unit toate forţele trecutului care, doar la două luni după 27 august 1991, au pornit o adevărată campanie de discreditare a Declaraţiei de Independenţă.

Pe unii lideri actuali ai partidelor democratice i-aş sfătui să ţină cont de lecţiile trecutului şi să renunţe la serviciile acestora.

„Rusia nu are niciun interes să soluţioneze problema Transnistriei”

–       RM este un proiect politic de succes sau un eşec, un stigmat pentru locuitorii dintre Prut şi Nistru?

RM a apărut pe un petec de pământ ce face parte din spaţiul istoric românesc populat de români moldoveni. Aceştia alcătuiesc populaţia autohtonă majoritară. Statul independent RM este o consecinţă a politicii expansioniste a Rusiei ţariste şi a URSS. Reanexând Basarabia la 28 iunie 1940, Stalin a ciopârţit-o în aşa fel ca România să nu-şi mai poată recupera teritoriul care îi aparţine de drept. Simţind apropierea prăbuşirii imperiului, Kremlinul a iniţiat, a susţinut şi a dirijat mişcarea separatistă din Transnistria şi din sudul RM.

– RM se află într-un provizorat interminabil. Ce rol au mişcările separatiste în menţinerea acestei situaţii?

Separatismul a fost şi continuă să fie utilizat pentru a menţine Chişinăul pe orbita URSS, iar acum – a FR.

Transnistria era folosită şi ca instrument de presiune economică împotriva RSSM. 40% din industria moldovenească se afla în stânga Nistrului. Pe de altă parte, moldovenii transnistreni au fost rusificaţi mai puternic decât cei dintre Prut şi Nistru.

Sunt convins că Rusia nu are niciun interes să soluţioneze problema Transnistriei în corespundere cu interesele RM. Moscovei îi convine situaţia actuală. „Republica” secesionistă seamănă într-un anumit fel cu regiunea Kaliningrad. Diferenţa este doar una formală. Ce ar face-o pe Rusia să renunţe la controlul total asupra regiunii transnistrene? Nimic. Sau poate există vreo mare putere care şi-ar complica relaţiile cu Rusia de dragul nostru? Nu cred.

Chiar dacă RM ar renunţa oficial la cursul său european, FR nu şi-ar modifica de facto politica faţă de regiunea secesionistă.

–       Şi despre găgăuzi?…

Nu mă pot pronunţa pe fond. Aş vrea însă să mă refer la importanţa factorului turc în relaţiile cu găgăuzii, concetăţenii noştri. În aprilie 1992, am acceptat invitaţia dlui Husamettin Cindoruk, preşedintele Parlamentului Republicii Turcia, de a participa la festivităţile prilejuite de împlinirea a 70 de ani de la constituirea înaltului for legislativ al Republicii Turcia. Delegaţia noastră era compusă din trei persoane: subsemnatul, Vladimir Capanji şi Tudor Panţîru, membri ai Prezidiului Parlamentului RM, iar ultimul şi preşedinte al Comisiei pentru probleme de drept. Am hotărât să profităm de ocazie pentru a apela la bunele servicii ale conducerii politice de la Ankara în problema găgăuză. Delegaţia noastră a adus la cunoştinţa gazdelor conţinutul unui proiect elaborat de Parlamentul de la Chişinău care prevedea pregătirea unui act juridic menit să reglementeze relaţiile cu găgăuzii pe baza concepţiei autonomiei culturale.

Propunerile delegaţiei noastre au fost analizate în cadrul celor celor şase întrevederi pe care le-am avut cu preşedintele Parlamentului Republicii Turcia şi cu dl Hikmet Çetin, ministrul de Externe. Interlocutorii noştri au salutat iniţiativa Chişinăului. Pasul următor trebuia să fie făcut la întâlnirea miniştrilor de Externe ai celor două ţări. Ministrul turc ne-a numit chiar şi ziua – 18 mai 1992 – când domnia sa era gata să vină la Chişinău, însă, întorcându-mă acasă, am aflat cu stupoare că sunt învinuit de faptul că la o conferinţă de presă, pe care am susţinut-o la Ankara, aş fi optat, chipurile, pentru unirea imediată a RM cu România. Era o dezinformare pusă la cale de nu ştiu cine.

Drept urmare, rezultatele vizitei delegaţiei parlamentare în Turcia au fost ignorate.

–       Moldovenii, după 20 de ani de libertate, au reuşit să-şi spele creierii de mocirla comunistă, cu alte cuvinte, şi-au redobândit conştiinţa naţională?

Foştilor nomenclaturişti şi argaţilor acestora le pare rău după trecutul sovietic. O bună parte a oamenilor în vârstă a rămas şi ea încremenită în mentalitatea formată în perioada respectivă. Mulţi dintre concetăţenii noştri care suferă de sărăcie constituie o pradă uşoară pentru Partidul Comunist. Comuniştii multimilionari, care au prădat ţara şi continuă să o facă, promit săracilor marea şi sarea.

„Tinerii îşi cunosc adevăratele origini”

În capcana lor au căzut şi unii tineri dornici de a menţine RM în sfera de influenţă a Rusiei. PCRM, în timpul aflării sale la putere, a adoptat o lege anticonstituţională – Concepţia politicii naţionale a RM – prin care este legitimată o ideologie oficială a statului, ideologia moldovenismului antiromânesc de soginte stalinistă.

Spre marele nostru regret, numita lege organică continuă să fie în vigoare. În baza acesteia, în 2006, echipa lui Vladimir Voronin a eliminat din programele de învăţământ disciplina Istoria Românilor, înlocuită cu o istorie sovietizată.

Educat în spiritul adevărului istoric, tineretul din RM a demonstrat în anii 1995, în 2001 şi la 7 aprilie 2001 că este o forţă aptă să apere valorile naţionale stipulate în Declaraţia de Independenţă şi în alte acte legislative de importanţă majoră, acte adoptate de deputaţii democraţi în timpul scurt în care s-au aflat la putere (1990–1993, 1998–1999, şi nu mai ştiu când).

Răspunzând la întrebarea dvs., mi-am exprimat opinia potrivit căreia majoritatea noii generaţii de cetăţeni ai RM îşi cunoaşte adevăratele origini, îşi cunoaşte valorile naţionale.

–       Dvs. sunteţi istoric, de ce nu aţi scris memorii?

Am publicat în reviste şi ziare mai multe materiale cu caracter memorialistic. Au văzut lumina tiparului şi sinteze privind activitatea Parlamentului de legislatura anilor 1990–1993. În prezent, scriu o lucrare de proporţii mai mari, în general, nu mă prea grăbesc. Cu cât mai mult mă îndepărtez de evenimentele din trecut, cu atât mai clar văd lucrurile. Sper că sănătatea îmi va permite acest lucru.

„Dificultăţile m-au făcut un om calculat”

–       Sunteţi o fire romantică sau un om pragmatic?

Am crescut şi m-am format în condiţii severe. Erau anii grei ai războiului şi ai reinstaurării regimului totalitar comunist. Părinţii mei erau trecuţi de 60 de ani. În anul de studii 1944–1945 nu am frecventat şcoala, căci tata, fără ajutorul meu, nu se putea descurca. Am trecut prin Foametea din 1946–1947 care mi-a marcat puternic copilăria. Primul an de studii de la Şcoala Pedagogică din Bălţi (1948–1949) a fost cel mai greu an din viaţa mea. La început, nu aveam bursă, umblam mai mult flămând şi purtam hainele ponosite ale regretatului meu frate.

Vă povestesc despre toate acestea pentru că împrejurările respective au făcut din mine un om calculat, calitate ce m-a ajutat să mă descurc în viaţă, să-mi croiesc un drum la capătul căruia mă simt bine. Dar începutul şi mijlocul acestui drum au fost pline de capcane pe care am reuşit să le evit datorită spiritului pragmatic care m-a dominat. Romantismul meu s-a manifestat doar în vise.

„Un democrat trebuie să se comporte ca un democrat”

–       Vi se reproşează că aţi cedat uşor atunci când v-aţi dat demisia (în 1993), că nu aţi fost un luptător.

Un democrat trebuie să se comporte ca un democrat. Este o concepţie bolşevică să pleci de la putere numai atunci când te scot cu picioarele înainte. Am avut trei ultimatumuri – de la oamenii lui Snegur, Lucinschi şi Moţpan. La sfârşitul lui octombrie 1991, 136 de deputaţi învinuiau conducerea parlamentului că nu face dreptate, că nu se ocupă de interesele economice, de interesele oamenilor. Aceştia solicitau organizarea unui referendum care urma să schimbe legislaţia, ceea ce demonstra, de fapt, că ei nu considerau Declaraţia de Independenţă ca bază juridică pentru evoluţia RM spre democraţie. Propunerile lor au fost respinse.

Peste un an, deja 154 de deputaţi îi imputau Prezidiului Parlamentului că nu ia măsuri pentru combaterea crizei economice şi repetau cererea de organizare a referendumului. Prin referendum se urmărea schimbarea reperelor geopolitice fixate în Actul din 27 august 1991. A fost respins şi acest ultimatum. În 1992 şi 1993, s-au înteţit atacurile asupra prezidiului parlamentului. Activitatea legislativului era blocată. La 24 decembrie 1992, Snegur a făcut o declaraţie în care i-a atacat pe deputaţii frontişti, învinuindu-i de toate relele. La 28 iunie 1993, a urmat al treilea ultimatum, de data aceasta semnat de 168 de deputaţi, care constituiau majoritatea, adresat Prezidiului Parlamentului. Cum aş fi putut să-mi exercit funcţiile într-o asemenea situaţie?

–       Dle Moşanu, dacă Partidul Comunist nu ar fi fost adus în legalitate, ar fi dispărut comunismul din capetele moldovenilor?  

Comunismul, acolo unde a fost implantat, este un mit stropit cu sângele a cel puţin 100 de milioane de oameni. Tiranii şi mincinoşii au răspândit şi impus povestea „raiului pe pământ”. Dar cei mai mulţi au acceptat ideea urmărind scopuri mercantile. În RM, după interzicerea la 23 august 1991 a PCM, zeci de mii de persoane şi-au pierdut influenţa în societate şi sursele de huzur. Încercând să-şi restabilească poziţiile, căpeteniile acestor mii de persoane s-au revopsit în socialişti şi au constituit Partidul Socialist. Unindu-se cu Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi cu agrarienii, conduşi de Petru Lucinschi şi Dumitru Moţpan, Partidul Socialist a creat o alianţă care, în 1994, a câştigat puterea. La Partidul Democrat Agrar a aderat pentru un timp relativ scurt şi Mircea Snegur.

Pentru ca mitul comunist să se menţină în capetele moldovenilor, echipa condusă de Vladimir Voronin a restabilit PC. Susţinut de peste o treime din votanţi, acesta se opune încrâncenat procesului de transformare a RM într-un stat suveran, democratic şi european.

–       Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Ilie GULCA