Maria, copilul lui Dumnezeu

Mătuşa sa i-a arătat într-o noapte în vis un perete pe care era scris anul şi data morţii

Într-un sat aflat sub o geană de pădure, în familia ţăranilor Vicol, în zi de Paşte, s-a născut o fetiţă. I-au dat numele Maria spre slava Maicii Celui Înviat. Creştea micuţa frumoasă şi cuminte, cu ochi mari negri şi păr castaniu. Dintre toate rudele cel mai tare o iubea mătuşa Zina, care nu avea copii. Îi era dragă copila pentru farmecul cu care adresa întrebările naive, pentru plăcerea de a merge la biserică.

Sub acoperământul plin de lumină al Învierii

Mătuşa a fost acea care a luat-o prima dată la biserică. Mariei i-a plăcut şi de atunci mergea duminică de duminică cu ea la lăcaşul Domnului. Când avea cinci ani, a rugat-o mult de tot s-o ia la biserică în noaptea Învierii. Sărbătoarea era atât de aproape şi copila voia să vadă cum se ia lumină din lumină. Mătuşa îi vorbise mult despre moartea şi învierea lui Iisus, care, în fiecare an de Paşte, învie pentru învierea noastră şi coboară printre noi în chip nevăzut, şi Maria voia să stea şi ea sub acoperământul Sfânt şi plin de Lumină al Nopţii Învierii. Dorinţa i s-a împlinit.

A intrat pe poarta bisericii cu un freamăt de bucurie şi sfială. Coşuri cu pască şi ouă roşii, mulţime de oameni umpleau curtea bisericii. La miezul nopţii, preotul a ieşit cu Evanghelia pe braţ şi cu lumânarea aprinsă. Fetiţa cu respiraţia întretăiată de uimire nu-şi putea lua ochii de la mulţimea de luminiţe galbene care se aprindeau una de la alta într-o legănare uşoară de parcă duceau de la inimă la inimă cuvintele preotului: „Hristos a Înviat!”.

Şi cuvintele treceau ca o chemare printre oameni şi toţi răspundeau în cor: „Adevărat a Înviat!”. Dar şi mai mişcător i s-a părut momentul sfinţirii. Preotul mergea şi împărţea anafură la fiecare, stropind cu agheasmă coşurile cu pască şi ouă roşii în sunetele dulci ale cântării „Hristos a înviat din morţi”.

Mai curată ca roua dimineţii, agheasma i-a clătit ochii Mariei, iar fulguirea de flori de cireş şi măr îi cădea pe obraji ca o sărutare. Şi în dimineaţa aceea plină de lumină şi parfumul florilor de primăvară, Maria a dus Lumina Învierii acasă. Se simţea fericită şi uşoară ca un fluture. O noapte atât de frumoasă nu mai văzuse până atunci.

De la Dumnezeu vin toate şi nu trebuie să ne supărăm

Maria o iubea cel mai mult pe mătuşa care era un model de jertfă şi frumuseţe sufletească. Unde auzea că este cineva care are nevoie de ajutor, mătuşa alerga să-l mângâie cu vreo bucurie. Fie cu nişte haine, fie cu un pachet de produse alimentare, fie cu bani pe care îi aduna de la creştini. La masa de Paşti îi chema întotdeauna pe cei săraci. Cu ei se bucura de Ziua Învierii Domnului. Mereu alături de preot la toată fapta cea bună, de Crăciun şi Paşti mergea să le facă mese îndestulate copiilor din orfelinate. Grijile principale ale mătuşii erau să meargă la biserică, să se roage, să ajute pe cei necăjiţi.

Mătuşa era forţa care înmulţea frumosul din sufletul nepoatei. Maria avea o legătură specială cu mătuşa Zina şi o afecţiune teribilă pentru ea. Nici părinţii nu i-au oferit atâta bunătate şi lumină cât mătuşa. Era ocrotitoarea şi binefăcătoarea nepoatei iubite. Ea i-a pus în mână cărţile sfinte, învăţând-o să ierte şi să treacă peste anumite lucruri şi greşeli. Atunci când medicii i-au depistat boala incurabilă, mătuşa i-a spus: „De la Dumnezeu vin toate şi nu trebuie să ne supărăm, trebuie să le primim şi să îndurăm” şi a îndrumat-o să plece la mănăstire. Avea doar 15 ani când a plecat din lumea asta dezlănţuită la mănăstire. Chiar din primele zile s-a simţit în largul său. Nici urâtul n-o apuca, nici dorul de casă n-o măcina, cum se întâmplă cu nou venitele. Crea impresia că s-a pomenit în mănăstire de la naştere. Făcea tot ce i se spunea, nu se împotrivea niciodată. Mătuşa o vizita din vreme în vreme, alimentându-i speranţa că prin rugăciune se va vindeca. De fiecare dată la despărţire îi repeta: „Dacă nu-ţi vei pierde credinţa, vei vedea gloria lui Dumnezeu”.

Dar într-o zi moartea a căutat-o pe mătuşă şi a găsit-o. A murit plină de bucurie şi pace la vârsta de 80 de ani, aşa cum se sting aleşii lui Dumnezeu. Întreg satul unit în durere mergea în urma sicriului. Odată cu plecarea mătuşii, ceva parcă s-a rupt şi din sufletul Mariei. A tot plâns-o câteva luni şi poate o mai plângea încă multă vreme dacă într-o noapte n-ar fi visat-o. În vis i-a spus: „Nu mă mai boci atâta, scumpa mea. Mai bine roagă-te pentru iertarea păcatelor mele”.

Un suspin ca o chemare i-a ieşit din piept şi de atunci cu bucurie profundă în suflet se roagă pentru odihna mătuşii. I se întâmplă adesea să vadă lucruri cu clarviziune în momentul rugăciunii. Mai ales când se roagă în faţa Icoanei Maicii Domnului. Dar despre ele vorbeşte numai cu duhovnicul care îi spune mereu că e aleasa lui Dumnezeu.

O să-i pară rău când o să moară

De 13 ani Maria e la mănăstire. Se roagă neîncetat şi îi cere Maicii Domnului vindecare, dar boala progresează. Nu se jeluie nimănui ce o doare. S-a împăcat cu soarta şi îi mulţumeşte Domnului pentru tot ce îi trimite. Slăbeşte văzând cu ochii şi, cu toate acestea, e mereu senină şi uşoară. Se roagă pentru părinţi, pentru rude, face în continuare tot ce i se spune fără să cârtească. E ca o albinuţă. Ba e la copt pâine, ba la făcut curat prin chiliile măicuţelor mai în vârstă, ba la muls vacile, ba la bucătărie. Acum, înaintea Paştelui, le-a ajutat la dat cu var pe mai multe surori de ascultare şi pe maicile neputincioase.

În fiecare noapte după ce-şi face programul obligatoriu, citeşte multe cărţi, meditează asupra celor citite, scrie poezie creştină, cugetări asupra vieţii monahale. Înainte de a muri, mătuşa i-a dat un caiet cu mai multe rugăciuni şi gânduri creştine. I-a zis: „Să-l citeşti din scoarţă-n scoarţă. Să fii pregătită când te-a chema Domnul”. Îl ştie pe de rost. Mariei îi plac mult florile, dar mai cu seamă să împodobească biserica cu flori.

La icoana Maicii Domnului duce cele mai frumoase flori din pădure şi din straturile cu flori. Iar atunci când toată lumea iese din biserică se duce la icoană şi se roagă cu lacrimi cum numai ea ştie. Această copilă a lui Dumnezeu este o mărturie a purităţii feminine, un înger de fată. Ea n-a ştiut niciodată de bărbat. Trăieşte cu bucurie atât momentele luminoase, cât şi cele de cumpănă. O mare bucurie şi trezire spirituală se săvârşeşte în conştiinţa şi sufletul ei în fiecare an în noaptea Învierii. Şi de fiecare dată în această noapte revede în amintire filmul acelei fermecătoare nopţi din copilăria sa nu chiar îndepărtată.

Suferinţă şi fericire e viaţa Mariei. Iubeşte viaţa şi nu are frică de moarte. Mi-a spus că mătuşa i-a arătat într-o noapte în vis un perete pe care era scris anul şi data morţii. Zice că nu i-a mai rămas mult, dar recunoaşte că o să-i pară rău când o să moară.

Nina Neculce

 

The following two tabs change content below.