Marginalizați pentru că sunt speciali

&Изображение11Un nou an școlar bate la ușă, iar instituțiile de învățământ își pregătesc sălile de clasă pentru a primi elevii. Însă câte dintre acestea sunt gata să accepte fără a sta pe gânduri și copii cu deficiențe fizice sau mentale? Câți dintre părinți înțeleg că trebuie să-și dea copilul la o școală obișnuită? Și cât de pregătită este comunitatea să recunoască drepturile acestor categorii de persoane? Satul Peresecina din raionul Orhei este una dintre primele localități din Republica Moldova în care atât grădinița, cât și școala acceptă și copii cu deficiențe fizice sau mentale. Primii copii cu cerințe speciale (CES) au fost integrați în aceste instituții încă în anul 2005, iar rezultatele se fac vizibile abia acum.

Acest lucru nu ar fi fost însă posibil fără implicarea comunității și sprijinului organizațiilor neguvernamentale. Asta pentru că acum nouă ani în țara noastră nu exista nicio lege care să oblige instituțiile să accepte acești copii. Marginalizați și feriți de ochii lumii, singura soluție în cazul lor erau școlile speciale și internatele. Maria Leahovici, mama unui băiat de 21 de ani din satul Peresecina, povestește că a parcurs un drum deloc ușor până să își vadă copilul integrat în comunitate. ”Am un copil cu retard mental. L-am dus la școala-internat, pentru că la școală nu vroiau să mi-l ia. Când l-am adus de la internat parcă era un urs scos din cușcă”, spune femeia.

Acum băiatul ei este independent și asta datorită faptului că familia a luat decizia de a-l scoate din internat și de a-i oferi o educație în cadrul Asociației de Sprijin a Copiilor cu Handicap Fizic din localitate.
Și-au schimbat locul de trai pentru a-și da copilul la grădiniță
La 1 septembrie, Marcel Lupan va merge pentru prima dată la școală și va fi cel de-al 29-lea elev cu CES acceptat de instituție. ”Ca părinți, vrem ca și copilul nostru să meargă la școală, indiferent dacă merge pe picioarele lui sau în scaun rulant”, spune mama băiatului, Larisa Lupan.

La vârsta de 10 luni, Marcel Lupan a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală infantilă. În timpul nașterii, copilul a suferit o asfixie care i-a afectat mai multe părți ale creierului, responsabile de funcțiile motorii.
Copilul este dependent de scaunul rulant, nu-și poate folosi mâinile, iar pentru că i-au fost afectați mușchii faciali, Marcel nu poate mesteca și nici vorbi. ”Nu este vinovat copilul. I-au fost afectate anumite zone ale creierului. El nu-și poate coordona mișcarea. El trebuie să depună eforturi mari pentru a atinge măcar lucrurile”, explică Parascovia Cojocari, cadru de sprijin în cadrul grădiniței din satul Peresecina.

În cei trei ani de grădiniță Marcel a înregistrat progrese vizibile. Este un băiat zâmbitor, sociabil și a învățat să comunice cu ajutorul privirii. Pentru a-și da copilul la o instituție preșcolară obișnuită, părinții au fost nevoiți să-și schimbe locul de trai în satul Peresecina, raionul Orhei, aflat la o distanță de aprope 50 de kilometri. Asta deoarece în localitatea de baștină, Țipala raionul Ialoveni, nici grădinița și nici școala nu erau pregătite să-l accepte pe Marcel.
În cei trei ani de grădiniță, Marcel a înregistrat progrese vizibile. Este un băiat zâmbitor, sociabil și a învățat să comunice cu ajutorul privirii.

Până a fi înscris pe lista de elevi, copilul a trecut printr-o evaluare amplă, care a permis profesorilor să întocmească un plan individualizat în baza căruia urmează să studieze Marcel.
Profesoara care a participat la evaluarea băiatului recunoaște că inițial a avut dubii și nu era sigură că acesta va face față cerințelor școlii, în condițiile în care este dependent de scaunul rulant și are deficiențe în vorbire. „La început stăteam pe gânduri. Ulterior, după ce l-am cunoscut mai îndeaproape am decis că trebuie să vină și am găsit niște modalități de a lucra în echipă”, povestește Elena Pruteanu, cadru de sprijin, Liceul teoretic „Alexandru Donici” din satul Peresecina.

Nu toți părinții, însă, aleg să își dea copilul la o școală obișnuită. Cei mai mulți dau vina pe faptul că școlile încă nu sunt pe deplin adaptate ca să lucreze cu această categorie de copii. „Părintele are temerea că își va da copilul la școală și va fi pus în ultima bancă. I se va da o foaie și un creion colorat și i se va spune: fă ce vrei numai nu încurca celorlalți să învețe”, explică printr-un exemplu atitudinea unor părinți Valentina Chicu, șefa Direcției învățămînt preuniversitar din cadrul Ministerului Educației.
Acces limitat cu rampe de formă sau lipsa lor

Chiar dacă de 10 ani grădinița din Peresecina acceptă și copii cu dizabilități, clădirea instituției nu este pe deplin adaptată. Deși există o rampă de acces la intrare, aceasta nu corespunde normelor, fiind destul de abruptă, nu are bară de susținere, iar pe timp de iarnă sau ploaie este alunecoasă.
Mai mult decât atât, accesul până la această rampă este anevoios din cauza treptelor neadaptate din curtea instituției. În fiecare zi mama lui Marcel cară căruciorul pe drumurile pline de gropi.

Directoarea grădiniței din satul Peresecina recunoaște că mai sunt multe probleme, dar că are nevoie de resurse financiare pentru soluționarea lor. Pe lângă lipsa accesului, șefa instituției vorbește și despre salariul foarte mic al personalului grădiniței, care trebuie să facă față unui volum mare de muncă. O problemă la fel de gravă este că unii angajați ai grădiniței continuă să se opună reformei de incluziune a copiilor cu nevoi speciale. „Unii colegi nu acceptă pe deplin aceste schimbări chiar dacă pe parcurs am organizat mai multe activități instructive – mese rotunde, seminare”, explică directoarea grădiniței, Zinaida Fratea.

Prima în clasă la învăţătură

În aceeași localitate, satul Peresecina, am întâlnit-o și pe Iulia, o fetiță de 9 ani. Copila, care este țintuiță într-un scaun rulant, este eminenta clasei, având cea mai bună reușită la învățătură.
Iulia are o afecțiune numită în popor „boala oaselor de sticlă”. „La opt luni, a avut prima factură, la un an – a doua, după care i s-a pus diagnosticul osteogeneză imperfectă. Orice mișcare bruscă este urmată de o fractură. Iulia are până în prezent vreo 50 de astfel de fracturi. Operații are șapte”, ne spune Uliana Leahovici, mama Iuliei, care este mândră ca în ciuda problemelor de sănătate fata ei are succese mari la școală.
Atitudinea localnicilor față de problemele de sănătate ale Iuliei nu a fost întotdeauna una înțelegătoare. „Cineva crede că Iulia nici nu poate vorbi dacă stă în scaun cu rotile”, adaugă mama fetei.
Discriminează nu doar oamenii de rând, dar și reprezentanţii instituțiilor statului. „Când vine asistentul social, el nu vorbește cu copilul, dar cu mama. De ce? Trebuie să comunice cu copilul. Să-l întrebe ce nevoi are, cum se simte”, punctează doamna Leahovici.

Serviciul „Asistentul Personal”, nefuncțional

De la începutul anului trecut a intrat în vigoare Serviciul Social „Asistentul Personal”, iar părinții copiilor cu dizabilități pot aplica pentru această funcție. „Serviciul de asistență personală servește mai multor scopuri de incluziune socială și suport pentru persoanele cu dizabilități, de asemenea, rezolvă și o problemă de angajare a părinților acestor copii”, susține Arcadie Astrahan, consultant PNUD în drepturile omului, sănătate și dizabilități.
Deocamdată, însă, puțini părinți sunt angajați de stat în calitate de asistenți personali deoarece puține cereri sunt aprobate. „Legea există, dar nu funcționează. Din toți părinții pe care îi cunosc, niciunul nu este încadrat în această muncă”, mărturisește Uliana Leahovici. Femeia ar vrea să fie angajată în calitate de asistent personal al fiicei sale pentru un salariu de 1200 de lei, dar nu înțelege de ce, în acest caz, statul îi va lua cei 500 de lei din pensia copilului și așa destul de mică, de numai 800 de lei.

„Când am dat copilul la școală, era o rampă și atât”

Părinții Iuliei și-au dat fetița la școala din sat chiar dacă instituția nu era pe deplin pregătită să accepte un copil în scaun cu rotile. „Când am dat copilul la școală, era o rampă și atât”, își amintește mama Iuliei.
Acum adolescenta frecventează și cursurile din cadrul clasei incluzive, care se află în incinta Liceului „Alexandru Donici”. Pentru a ajunge aici, eleva trebuie să traverseze strada națională, intens circulată, care desparte blocul claselor primare de cel al claselor liceale.

În clasa incluzivă o întâmpină profesoara Elena Pruteanu, care este și cadrul de sprijin pentru copiii cu nevoi speciale. Clasa a fost înființată în 2008, iar la începutul activității acesteia nu a fost ușor din cauza că unii profesori s-au opus şi nu erau de acord să accepte şi să lucreze cu aceşti copii, care în procesul de studiu au nevoie de o abordare individuală. „O parte din profesori ne-au susţinut, alţii însă nu că nu ne-au susţinut, dar nu ne-au înţeles corect”, povesteşte Elena Pruteanu.

Excluziunea e discriminare

Excluziunea sau neacceptarea copiilor cu nevoi speciale din societate, în general, și de instituțiile de învățământ, în particular, este discriminare. De acest lucru ne atenționează experții internaționali. ”Discriminarea se manifestă printr-un tratament negativ al unor persoane, bazate pe niște criterii de comportament. Școala este importantă, deoarece educația este locul de unde își are începutul acest fenomen”, explică Claude Cahn, Consultant în drepturile copiilor în oficiul Înaltului Comisariat ONU pentru Drepturile Omului.
Educația incluzivă este în prezent una din prioritățile Ministerului Educației care de rând cu organizațiile neguvernamentale depun eforturi pentru a integra copiii cu nevoi speciale în școlile obișnuite din comunitate.

Sunt unele rezultate, însă mai sunt încă multe de făcut.

”Avem instituții de învățământ în care educația incluzivă este sprijinită continuu, iar cadrele didactice sunt convinse că locul fiecărui copil este în școală. Dar avem, cu părere de rău, și situații în care cadrul didactic știe ce trebuie să facă, dar nu întotdeauna vrea să facă acest lucru”, susține Valentina Chicu.
În opinia experților incluziunea copiilor cu dizabilităţi trebuie să aibă continuitate începând de la grădiniță, facultate și până la încadrarea în câmpul muncii. Un rol aparte îl au și părinții, de rând cu asistenții sociali și cadrele didactice, dar şi fiecare membru al societăţii. ”Reforma sistemului educaţional în ceea ce priveşte crearea şcolilor incluzive nu va avea succes atâta timp cât atitudinea profesorilor, asistenţilor sociali şi a comunităţii în general nu va fi schimbată”, susține Daniela Mămăligă, reprezentanta asociaţiei ”Parteneriate pentru fiecare copil”.

Integrarea copiilor cu nevoi special în instituții de învățământ nu este altceva decât respectarea drepturilor acestor categorii de copii, iar pașii pe care îi face Republica Moldova în această direcție sunt din ce în ce mai vizibili, spun experții internaționali. ” Există politici din ce în ce mai interesante și bine construite, care sunt menite să lupte în general cu discriminarea, și, în special, în sfera educației”, conchide Claude Cahn. La începutul acestui an, fiecare raion din republică a constituit un fond special pentru educaţia incluzivă. În acest scop, autorităţile au alocat circa 2% din bugetul local. În prezent numărul copiilor cu nevoi special din instituţiile de învăţământ a depăşit cifra 4000.

Olga Ceaglei, Ariadna Ursachi, Centrul de Investigaţii Jurnalistice

Articolul a fost realizat în cadrul Campaniei „Jurnaliştii pentru şanse egale şi diversitate”, desfăşurată de Centrul de Investigaţii Jurnalistice cu suportul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Instituţia finanţatoare nu influenţează în niciun fel subiectul şi conţinutul investigaţiilor publicate.