Marea iubire a lui D. Iov

Misterul „celei care a fost şi n-a fost să fie”

 

Timpul trece şi anii se scurg. Primăverile la Soroca vin şi se duc cu păsări cântătoare, cu soare mult, cu flori în tot cuprinsul. Iar fulguirea florilor de castan în fiecare primăvară vrea să ne spună o tulburătoare poveste de dragoste. E povestea dintre o enigmatică basarabeancă, Liuba, şi tânărul Dimitrie Iov, fost deputat şi prefect de Soroca, care a sfârşit tragic în penitenciarul de la Gherla. D. Iov este considerat unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut România între cele două războaie mondiale.

 

Îndrăgostit fără leac

 

Încerc să pătrund în universul intim al acestui mare patriot peste biografia căruia s-a aşternut uitarea. Învăluită de mister mai rămâne povestea „celei care a fost şi n-a fost să fie”, căreia ani în şir D. Iov i-a publicat scurte poezii cu titlul stereotip Carte poştală. Aceleiaşi. Dau frâu liber imaginaţiei şi presupun că undeva, în inima Sorocii, a fost odată, nu chiar de mult, cu  aproape 100 de ani în urmă, o casă ascunsă între castani. Locuia în acea casă o fată frumoasă şi înţeleaptă pe care o chema Liuba. Într-un amurg de mai, pe când fata privea lung la castanii încărcaţi de floare, a văzut-o un tânăr de peste Prut care tocmai se abătuse pe aceste locuri.

 

Copleşit de frumuseţea ei, s-a apropiat, au făcut cunoştinţă şi a invitat-o la o plimbare sub fulguirea albă a castanilor. Multe lucruri despre ţinutul Sorocii a aflat musafirul de la tânăra fată cu care a stat la sfat toată noaptea şi nici n-a observat când a trecut clipa de vrajă. De lumină şi de noroc le-au fost vorbele, de dor de întregire a ţării li s-au împletit gândurile, ca un descântec de dragoste venea peste ei dulcea mireasmă a florilor de castan. Aşa a început magia poveştii care a continuat prin scrisori timp de un an. Dimitrie se îndrăgostise nebuneşte. Era îndrăgostit  fără leac. Ars de iubire, visa s-o facă pe Liuba să fie a lui, să-l iubească cum o iubea şi el.

 

În noaptea logodnei, şi-a pus capăt zilelor

 

Au ales o zi pentru logodnă şi ziua ceea a sosit. Văzduhul înmiresmat de parfumul florilor de castan năvălea în salon, iar mâinile celor doi îndrăgostiţi căutau, după vechiul obicei, inelele în vasul cu grâu de pe masă. Le-au găsit şi le-au îmbrăcat reciproc pe deget. Radiau de bucurie. Liuba, îmbrăcată în rochie albă, emana o frumuseţe izbitoare. Chipul ei era la fel de luminos, ca şi castanii încărcaţi de floare. „Eşti darul binecuvântat!”, i-a zis Dimitrie, strângând-o la piept cu duioşie.

 

Plini de iubirea care le creştea în suflete, târziu, după miezul nopţii, au mers la culcare în camere separate. Încă nu erau cununaţi şi nu aveau dreptul să doarmă împreună. Nici el, nici ea nu au putut să adoarmă. Ciudată noapte! Dimitrie îşi ţesea din fire luminoase visele. Peste perete, plină de frumuseţea clipei, Liuba era purtată de un gând nelămurit de moarte. Până la zori, şi-a pus capăt zilelor. De ce? Nimeni nu ştie. Iubirea plină de vrajă şi noroc s-a destrămat.

 

Încremenit de durere, din ziua ceea, Dimitrie Iov a rămas chel. Că lucrurile s-au petrecut aşa am citit acum câţiva ani în eseul „Carte poştală pentru D. Iov”, semnat de scriitorul C.D. Zeletin, prieten al lui Dumitru Iov la mijlocul anilor 1950. Vă reproduc un citat din acest eseu: „…Era complet chel. «Părul mi-a căzut într-un accident», scria poetul într-o Autobiografie… Ani la rând publica în revistele vremii scurte poezii închinate aceleiaşi femei. Întrebat cine este această femeie, răspundea enigmatic: «Cine a fost şi n-a fost să fie…».

Se pare că era marea iubire a vieţii lui, o fiinţă care-şi pusese capăt vieţii în ziua logodnei, într-o cameră alăturată. Acesta era accidentul. Atunci i-a căzut poetului părul şi aşa a rămas o viaţă. Frumoasa, intrată în neant, era o basarabeancă, iar tragedia ei a sporit iubirea scriitorului pentru această parte a României, căreia avea să-i dedice volume de o suplă sinestezie: «Au înflorit castanii la Soroca» şi «Covor basarabean…».

 

În puţine cuvinte despre Dimitrie Iov

 

Născut la 22 martie 1888, în Flămânzii Botoşanilor, în casa Ecaterinei şi a lui Toader Iov, este cel mai mic dintre cei şapte fraţi ai familiei. După absolvirea cursului primar, urmează la Iaşi cursurile Şcolii Superioare de Comerţ. În 1908 se stabileşte la Bucureşti, lucrând ca funcţionar bancar şi, în acelaşi timp, publicând versuri, lucrări în proză, precum şi articole despre actualitatea politică şi artistică naţională.

 

Urmează şcoala militară, apoi este mobilizat ca ofiţer rezervist. Participă la câteva din bătăliile Primului Război Mondial, găsind timp să scrie şi să publice. După demobilizare, se căsătoreşte cu Aglae, o tânără drăguţă din Roman. Dorinţa de a fi mai aproape de mormântul Liubei îl aduce în 1919 la Soroca, unde se stabileşte cu traiul şi locuieşte mai bine de două decenii, lucrând mai întâi ca inspector general al artelor din regiune, apoi deputat şi prefect de Soroca. Aglae a fost o soţie înţelegătoare şi nu a ţinut cont de faptul că soţul ei şi-a închinat opera lirică unei alte femei…

 

„Au înflorit castanii la Soroca”

 

Castanii la Soroca sunt plini de floare şi de amintiri. Prin freamătul petalelor şi al frunzelor răzbat versurile închinate Liubei: „Eu cred în cer, eu cred ca un fanatic / În cerul care-a subjugat sihaştri / Senin, fermecător, primăvăratic, / Un cer desprins din ochii mari, albaştri // Îi port în suflet ca pe o comoară / Cum porţi pe deget piatra nestemată / Închid în mine-atâta primăvară, / Cum n-a cuprins pământul niciodată”.

 

Sau o altă bijuterie: „Privind în ochii mari şi dulci aş scri, / Aş scri sub vraja lor o carte-ntreagă / În fiecare slovă te-aş iubi, / În fiecare slovă mi-ai fi dragă. // Aş pune mlădierea ta din mers / În ritmul care cântă-n orice vers / Din genele ce pleoapele anină / Aş stoarce potrivirea pentru rimă // Aşa frumoasă ca o Cosânzeană, / Te-aş închega în veci într-un volum, / ca să-mi rămâi în suflet ca o rană, / Sau ca o floare plină de parfum.”

 

În suflet ca o rană i-a stat pe tot parcursul vieţii. Rănit de frumuseţea ei, i-a scris sute de cărţi poştale mai cu seamă în timpul şederii la Soroca unde îşi înjghebase o gospodărie cu un cerdac mare, care a fost martorul multor pagini din literatura  română, precum cele scrise de Octavian Goga sau filozoful Ion Petrovici după ce i-au păşit pragul.

 

Întâlniri de suflet au avut loc în casa Dumisale şi cu marele patriot Pan Halipa… Izgonit de invazia bolşevică, în 1940, a trebuit să fugă din regiune plin de durere şi amar, lăsându-şi  gospodăria împrejmuită de castani, cu icoane, tablouri, portrete de familie pe pereţi şi peste 10 000 de cărţi din care n-a rămas nimic. Doar două cărţi semnate D. Iov au ajuns până la noi.

 

La Bucureşti, pe 4 mai 1941, poetul avea să scrie: „Au înflorit castanii la Soroca / Pe strada mea au înflorit castanii / Şi-n liniştea ce plânge din podgorii, / Sub umbra lor se plimbă azi  duşmanii…” Iar într-o altă poezie a scris: „Iartă-mă, Liuba, că anul trecut te-am lăsat singură-n glia Moldovei…” Noian de lacrimi şi dureri au trecut prin sufletul acestui martir care a murit la 71 de ani în închisoarea de la Gherla.

 

 Nina Neculce

 

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)