Mare e mila Domnului, dar mai mare e pedeapsa Lui

Ce a păţit un bărbat care a îndrăznit să fure obiectele de cult din biserică

Căzând în genunchi în faţa preotului, Alexei îşi mărturisea păcatele cu vocea sa desluşită: „Am făcut moarte de om şi preacurvie, părinte. Sunt mulţi ani de atunci. Aveam familie, copii, când m-am îndrăgostit de o văduvă tânără şi visătoare. Lucram paznic la întreprinderea unde muncea şi ea. Ne întâlneam adesea la casa ei şi păcătuiam frumos, părinte. Nu ştiu dacă Dumnezeu ar trebui să pedepsească un asemenea păcat. De multe ori în puşcărie mă întrebam de ce nu am murit în acele clipe ca să nu mai ajung să comit crima?”.

Mărturisirea păcatului

Şi vorbele lui Alexei curgeau de parcă le citea dintr-o carte: „Ce să zic, nespus de frumoasă şi iubăreaţă era văduva ceea. Şi iată că, după vreo doi ani de dragoste, frumoasa mea, bună şi miloasă, a prins a deschide uşa şi unui prieten de-al meu, căruia îi vorbisem despre amorul nostru. Gelozia a prins să-mi înfierbânte capul şi să-mi învrăjbească inima. Stăteam nopţi întregi la locul meu de pază de la întreprindere şi mă gândeam cum să mă răzbun.

Într-o noapte, am luat arma şi am pornit spre casa amantei. Prietenul meu era la ea. M-am apropiat de fereastră, perdeaua nu era trasă bine, am început să pândesc. Am urmărit fiecare amănunt până în clipa în care îndrăgostiţii au stins lumina şi au trecut în pat. În vârful degetelor, am mers până la uşă. Nu era încuiată. Cu o mânie şi o ură nestăpânită, am intrat în casă. Am aprins lumina şi, în momentul în care el a sărit ca fript în picioare, am tras în el. N-a mai avut timp să facă nicio mişcare. A căzut la podea, iar eu, cuprins de fericire, i-am descărcat câteva focuri în cap, apoi m-am întors la serviciu.

În noaptea ceea, n-am avut o clipă de remuşcare. Abia când am ajuns în închisoare, am început să am mustrări de conştiinţă şi de atunci nopţile, cum aţipesc puţin, îmi apare prietenul omorât de mine şi mă lupt până mă trezesc cu vedenii înfricoşătoare… ”

Paznic la biserică

Preotul a stat îndelung de vorbă cu Alexei, apoi i-a dat canon. I-a mai spus ca, la încheierea rugăciunii, să se roage pentru odihna prietenului omorât de el. Nu ştim dacă citea sau nu din ce i-a recomandat preotul, dar omul a prins a-şi rândui zilele mai plin de viaţă. Şi-a ridicat împreună cu soţia şi copiii mari deja casa începută până a fi trimis în puşcărie. Mergea duminică de duminică la biserică, era binevoitor cu toată lumea. Părea om cinstit, smerit şi evlavios, şi părintele l-a pus paznic la biserică, rugându-l pe Domnul să-l binecuvânteze şi să-l ajute să-şi mântuiască sufletul. Şi toate au prins a-i merge ca din apă. Foarte repede şi-a împodobit casa pe dinafara şi înăuntru.

Îşi îmbrăca nevasta şi copiii cu haine din cele mai scumpe încât vecinii chiar se mirau: „Uite cum îi merge dacă păzeşte biserica! A făcut moarte de om, dar Dumnezeu i le pune acum pe toate în palmă”. Toate însă au fost bune şi frumoase până la o vreme.

Pentru că diavolul nu doarme. Peste un an de la numirea lui Alexei ca paznic, din biserică au început să dispară obiecte de cult de mare preţ. Azi un sfeşnic, mâine o icoană, poimâine o cruce de argint şi multe obiecte din aur. A fost anunţată poliţia. Au pornit investigaţiile, însă nici pomină de urmele hoţului. Nimeni nu ştia cine era făptaşul fără frică de Dumnezeu. S-au făcut slujbe la biserică, s-au înălţat rugăciuni.

Dar hoţul nu-i şi nu-i de găsit. Bătrânele mai cu credinţă ziceau: „Mai devreme sau mai târziu va ieşi la iveală hoţul. Nu se poate ca Dumnezeu să nu descopere un aşa mare păcat”.

Şi a mai trecut puţin timp. Din biserică nu se mai fura nimic. Alexei continua să lucreze paznic. Dar vecinii au prins a se şuşoti. De unde până unde, cineva a adus vestea că Alexei ar fi furat toate odoarele din biserică. Şi acel cineva convingea toată lumea că aşa este, că însuşi Alexei i-a povestit cum, de la o vreme, nu se mai poate odihni noaptea din cauza vedeniilor care îl necăjesc, că, pe la miezul nopţii, aude o voce care îi spune: „Vei plăti cu moartea şi tu şi tot neamul tău dacă nu ai ascultat cuvintele Evangheliei!”.

I-a ajuns pedeapsa de Sus

Şi Dumnezeu şi-a revărsat mânia. Într-o toamnă, la vremea când mustul prindea a fierbe prin căzi, Alexei a coborât în beci să mai amestece boştina. N-a reuşit să pună mâna pe mustuitor că a şi căzut secerat la pământ. L-au doborât gazele emanate în urma fermentării mustului. Soţia, văzându-l din gura beciului căzut la pământ, l-a strigat pe un vecin în ajutor. Dar i s-a părut mult până la venirea vecinului şi a coborât şi ea în beci. Preţ de câteva secunde a fost secerată şi ea la pământ. Vecinul s-a repezit să-i scoată şi a căzut şi el lângă ei. Soţia vecinului a înţeles că s-a întâmplat ceva şi a alergat în grabă. Când s-a uitat şi a văzut că toţi trei stau laţi, a prins a răcni de s-au adunat toţi mahalagiii. Cineva a chemat pompierii care au venit foarte repede şi, cu măşti antigaz, au intrat în beci şi i-au scos pe toţi trei. Alexei n-a mai putut fi salvat.

Din acea toamnă, lacrimi amare au început să curgă peste această familie. Vaietele de jale nu mai conteneau. N-a trecut mult după moartea lui Alexei şi un alt necaz pe capul lor – a murit fiica acestuia. Apoi s-a îmbolnăvit soţia lui şi a murit şi ea. Iar ginerele, mergând pe bicicletă, a fost atins de o maşină aşa încât i-a zburat capul cine ştie unde. Fiul lui Alexei, părăsit de soţie şi de copil şi înfrăţit cu paharul, a ars cu tot cu saraiul din gospodăria părinţilor în care convieţuia cu concubina sa.

Fără casă, fără masă, umblă pe drumuri ca o umbră jalnică o nepoată de la fiica lui Alexei. Şi lacrimile îi curg pârâu bietei copile, căci bunica, în loc să-i dea casa ei, i-a dat-o unchiului care a ars. Iar concubina acestuia, ce-a făcut, ce-a dres, cu toate actele în regulă, a vândut casa fiicei sale. Aşa că din averea lui Alexei n-a mai rămas nimic pentru rudele apropiate. Iar rudele care mai sunt în viaţă şi care, spune lumea, aveau mania furatului de pe ogoarele oamenilor (furau cartofi, ceapă, fasole, porumb etc.) se confruntă cu tot mai multe încercări şi necazuri. De furtul din grădina altora s-au lecuit, dar necazurile nu mai contenesc. Ba unul îşi frânge o mână, altul un picior, celălalt se opăreşte cu uncrop. Dumnezeu nu bate cu băţul…

Nina Neculce

 

 

The following two tabs change content below.