Mana lui Goma nu mai are şcoală

_DSC6664manaNadea Roscovanu PhotographyCu un sfert din banii ce se cheltuiesc acum pentru „evroremontul” de la primărie, mănenii ar fi putut avea în această clădire ştearsă din listele Ministerului Educaţiei şi trecută în gestiunea primăriei, un muzeu al scriitorului

La Mana, nu mai există şcoală. A fost închisă în 2011, când Ministerul Educaţiei a hotărât „optimizarea” acestui gimnaziu frecventat de puţini elevi, care cerea însă cheltuieli mari. Astăzi, clădirea fostului gimnaziu de la Mana e o dărăpănătură, nici n-ai spune că în această încăpere a fost şcoală cu numai trei ani în urmă. Prima şcoală de la Mana a fost construită de părinţii lui Paul Goma, Eufimie şi Maria Goma, ajutaţi de oamenii din sat. „Sub ruşi, satul nu a avut patru ziduri care să se cheme şcoală, cei vreo trei-patru ştiutori de carte învăţaseră „moldoveneşte” cu popa (româneşte, cu litere slavone), ruseşte cei care fuseseră la moscali”, zice tatăl scriitorului, în paginile romanului fiului său, „Din calidor”. Statul le-a dat bani atunci tinerilor învăţători pentru un teren şi un lot şcolar, după atâtea drumuri şi pe la atâtea uşi la care a bătut Eufimie Goma, nu şi pentru materiale de construcţie.

Aşa că cei doi învăţători, la sfatul lui Moş Iacob, „premarele” satului, s-au uitat primprejur, au chitit, socotit, prubuluit şi au construit şcoala din ce au avut: din cochileţi de lut acoperită cu stuh. Dar învăţătorul Goma visa la alt fel de şcoală: „În capul meu, şcoala, domnule, trebuie să fie o clădire sănătoasă, din cărămidă, pe temelie din piatră, acoperită cu oale sau cu tablă. La mărimea satului cel puţin două săli de clasă, o cancelarie, o încăpere pentru muzeu, alta pentru bibliotecă, o sală-mare, slujind de cantină – mă gândeam că n-ar fi rău dacă şcolarii ar fi luat prânzul şi câte o gustare, pe serie… Şcoală, domnule! O adevărată şcoală!”, zice învăţătorul Eufim Goma, „Din calidor”.

Lutul, mai trainic decât piatra

„Stuh, muruială, cochileţi, lut, balegă! Cum să dureze ceea ce faci, dacă-l faci din lut şi stuh?”, se întreba dascălul din Mana. Şi uite că a durat şcoala (dar şi casă atunci pentru familia Goma) din lut deja opt decenii. Adevărat că nu mai învaţă copiii în acea clădire demult, după ce a fost construită o „şcoală nouă” în sat, în anul 1964, ridicată tot de măneni, aşa cum visa învăţătorul atunci: „o clădire sănătoasă”. Nu a apucat să-şi vadă visul împlinit dascălul satului că familia Goma e nevoită să se refugieze de bolşevici în martie 1944 peste Prut. În şcoala de lut acoperită cu stuf au locuit pe rând mai multe familii: au dres-o când a fost de dres, i-au schimbat stuful când a fost de schimbat.

_DSC6659manaNadea Roscovanu PhotographyA durat prima şcoală de la Mana, din lut, balegă şi stuh, cât un veac de om, şi va dura, atâta timp cât va avea stăpân. „Dacă nu ar fi fost cumpărată de la stat (de actualii proprietari), cine ştie ce se alegea din ea, fără stăpân, poate ajungea în halul în care e acum clădirea gimnaziului”, zice Svetlana Tomşa, vecina şcolii-case ridicată din lut.

Şcoala „nouă”, „sănătoasă”, cu temelie din piatră, cu acoperiş trainic, visul lui Eufimie Goma, pe care mănenii au ridicat-o în 1964, şi tot mănenii au distrus-o acum. Pentru că această clădire nu mai are nici o şansă de recuperare, au furat din ea tot ce-au putut: ferestre, uşi, podele, cărămida sobelor, iar acum s-au apucat şi de ziduri. Şi când te gândeşti că doar acum trei ani, când în urma „optimizării” din învăţământ s-a închis şcoala, copiii mănenilor îi mai păşeau pragul! Parcă-l văd şi eu, din calidorul lui Goma, pe Moş Iacob, „premarele” satului, bombănind şi suduind prin ogradă: „Tâlharii mamii lor de măneni!”. Dar Moş Iacob nu mai e demult (şi dac-ar fi?), iar tâlharii sunt, şi eu îi văd, de aici, din calidorul şcolii (foste) „noi”, cum scot ultimele scânduri ale podelelor de lemn. Saltă ca nişte căprioare peste ferestrele numai rama din ele, speriaţi de oameni străini şi mai ales de aparatul foto, şi-o iau fiecare pe unde-l duce mintea şi picioarele, care prin păpuşoaie, care printre spini. Eu i-am fotografiat, alergând să se ascundă-n păpuşoaie, poate măcar acum poliţiştii care-şi odihnesc oscioarele prin cabinetele comunei Selişte, dar şi primarul aceleiaşi comune, în direcţia căreia este şi satul Mana, vor lua măsuri. (Ori dacă nu ei, măcar faţă de ei!)

„Da’ unde nu-i dezastru acuma?”

Din păcate însă, din cabinetele de la Selişte, nu se vede Mana. Chiar dacă prin sertarele responsabililor de situaţia acestei clădiri zac sesizările câtorva foşti învăţători despre dezastrul de la „gimnaziul” din Mana, actualul „premari”, Vasile Scripnic, face retorică: „Da’ unde nu-i dezastru acuma?”. Zice că primăria nu are bani să plătească un paznic. Şi mai zice primarul în funcţie ceva de genul: „Dacă venea cineva să facă un lucru bun, în primul rând se demolează (acesta să fie scopul urmărit de domnia sa?). Acelea-s de ani de zile, chiar dumneavoastră nu vedeţi că acelea şi-o trăit traiul?”. Nu prea, dar ceva tot înţeleg. Dânsul sugerează că şcoala era „pe ducă”.

_DSC6654manaNadea Roscovanu PhotographyEu altceva am văzut, înainte de a mă porni la Mana, pe fotografiile unor jurnalişti realizate acum vreo patru ani. Cu un pic de muncă şi un sfert din banii care se cheltuiesc acum pentru „evroremontul” de la primărie (cineva de pe hol insistă să merg şi la primar acasă să văd ce reparaţie îşi face odată cu reparaţia primăriei), ar fi putut avea şi mănenii în această clădire ştearsă din listele Ministerului Educaţiei şi trecută în gestiunea primăriei, muzeul scriitorului (cu care se mândresc şi ei, şi noi, toţi românii) Paul Goma, un cămin pentru bătrânii singuratici ori un centru pentru copii.

Paralele istorice

S-a tot luptat un grup de învăţători măneni, şterşi din listele aceluiaşi minister exact ca şi şcoala, să facă ceva în această clădire, să nu se năruie definitiv. „Îşi bat joc de noi, ne consideră nişte proşti”, zice epuizată să-şi tot facă dreptate prin instanţe Raisa Saviţchi, fostă învăţătoare la Mana, care încă mai încercă să mişte carul la Mana. Sprijinind maldărul de acte subsuoară, tot scoate câte o sesizare, cerere, pe la uşile diverşilor „cinovnici”, poate-poate mai schimbă ceva în bine şi aici.

Aici unde, acum, exact ca şi atunci, cum spunea Goma, tot în „Din calidor: „Între Unirea din 1918 şi momentul în care părinţii mei ajunseseră învăţători în Mana, multe lucruri se schimbaseră în bine – în provincia Basarabia, în oraşe, în celelalte sate – însă nimic sau aproape nimic în Mana”.

1_DSC6673manaNadea Roscovanu Photography