Mama Maria

Cum trăiesc bătrânele mame ale eroilor

 

În aceste zile se vorbește mult de la tribune, în fața camerelor de luat vederi, pe rețele de socializare despre sacrificiul celor care și-au pierdut viața în 1992 apărând R. Moldova de invazia armatei rusești. Politicienii nu-și dau ghes să critice ori să laude patriotismul tinerilor care și-au jertfit viața, să adreseze condoleanțe rudelor. La marginea satului Molovata Nouă, Dubăsari, locuiește o pensionară care a avut doi feciori. Cel mai mare a fost imobilizat la pat de la vârsta de 12 ani, în urma unei intervenții chirurgicale nereușite, iar mezinul a decedat la război. Chiar dacă are un fecior pierdut la ”temelia libertății statului”, la rugămințile femeii, de a i se acorda un cărucior pentru fiul bolnav, pe care este nevoită zilnic să-l ridice de patru, cinci ori, este ignorată.

Maria Gazea are 78 de ani, iar băiatul ei, Valentin, are 53 de ani. Locuiesc într-o căsuță bine îngrijită de la marginea satului Molovata Nouă, raionul Dubăsari.  Pentru săteni, pensionara este mama unui erou, Petru Gazea, care, la vârsta de 21 de ani, și-a pierdut viața luptând pentru independența și integritatea R. Moldova. Pentru Valentin, fiul ei mai mare, ea este unica legătură cu lumea. Valentin a fost țintuit la pat încă în copilărie, după o intervenţie medicală nereuşită pe creier. De atunci, mama acestuia evită medicii și orice tratamente.

Calea spre lumină

Îi despart câțiva metri de lumina zilei de afară, două camere, două uși. Îl ridică de pe pat. ”Hai încă o dată! Of!”, se opintește bătrâna. Brațele bărbatului i se încolăcesc strâns în jurul gâtului.  ”Pun aici genunchiul, tu sprijină-te! Uite-așa! Acum îl târăsc încetișor pe jos”, ne arată bătrâna. Bărbatul își târăște picioarele pe podea până la ușă. ”Acum eu deschid ușa. El se așază pe prag. Ambii ne tragem un pic sufletul. Îi iau picioarele, i le dau peste prag. Când ajungem în tindă, se târăște un pic, apoi eu îl apuc de subțiori și îl duc până la pragul de la intrare. Aici ne odihnim oleacă… Avem un scăunel lângă prag. Îl așez pe scăunel. Înainte aveam un cărucior, se plimba cu el prin ogradă. Îmi era și mie mai ușor. Acum avem unul, dar nu funcționează”, ni se plânge femeia.

Când era mai în puteri, îl scotea pe brațe afară, acum întreg procesul le ia între 10-20 de minute. ”Îmi cam tremură genunchii”, ne spune la urmă femeia ștergându-și broboanele de sudoare de pe frunte. Se sprijină alături de fecior de peretele casei. ”Pentru el e o adevărată sărbătoare să vadă lumina zilei, să fie plimbat prin sat, dar nu i s-a mai întâmplat de mult să iasă în stradă… Avem nevoie de un cărucior mecanic, simplu. Ne-am adresat de câteva ori la Consiliul raional Dubăsari, dar am ramas doar cu promisiuni”, spune întristată femeia.

Promisiunea fratelui

Ultima oară Valentin s-a plimbat pe străzile satului cu vreo cinci ani în urmă. Îi place să cânte la acordeon. Cu câțiva ani în urmă, acordeonul i s-a uzat. Doamna Maria a scos 2000 de lei și i le-a dat unui vecin, care a promis să le cumpere un acordeon. Zis și făcut. În aceeași seară, Valentin a fost chemat să cânte la noul instrument la o petrecere la armată a unei rude. A fost așezat în capul mesei. Mai emoționat ca niciodată, a încercat să îmbine primele note ale unei sârbe. Spre surprinderea sa, instrumentul s-a rupt în două, era vechi și putred. De atunci, Valentin nu a mai cântat la acordeon și a fost ultima oară când s-a plimbat pe străzile satului.

”Azi este prima zi de primăvară, sărbătoarea Mărțișorului…”, pronunță cu dificultate silabele bărbatul. Își amintește, când a venit Petru din armată, la începutul anului 1992, l-a îmbrățișat și i-a promis că nu-l va lăsa niciodată și că va avea grijă de el până la bătrânețe. L-a urcat în cărucior și împreună cu alți tineri au mers la frigărui. Au sacrificat găina porumbacă, bună de cloșcă, a mamei, fapt despre care ea a aflat mult mai târziu…

Asaltați de amintiri

Petru a luptat în batalionul „Vector” subordonat fostului Minister al Securităţii (astăzi, SIS). Ultima oară au vorbit cu el la 13 aprilie 1992, cu câteva ore înainte să-și piardă viața, răpus de schijele unui proiectil.

Mama lui Petru s-a opus din răsputeri ca el să plece la luptă, ținând cont că era unicul sprijin al familiei. ”În seama cui ne lași pe mine și pe Valentin?”, a încercat ea să-l oprească cu un bocet, dar totul a fost în zadar.

Ultima oară când i-a trecut pragul casei, la 13 aprilie, l-a privit cu drag în timp ce lua masa, l-a sfătuit să aibă grijă de el și să evite să riște prea mult. L-a petrecut până la poartă. ”Văd ca azi cum vrea să urce în remorca unei mașini, dar piciorul îi alunecă de pe scăriţă. Peste un sfert de oră, eram plecată după fân la deal, am auzit o explozie în direcția unde plecaseră ei. Inima mi s-a făcut cât un purice…”, își amintește femeia. A lăsat sacul cu fân și a luat-o la fugă spre casă. A trecut încetișor pe lângă un grup de soldați care așteptau lângă gard, cu nădejdea că aceștia nu pe ea o aşteaptă. Dar ei au urmat-o. În ogradă, i-a fost dat să audă ceea de ce se temea mai mult, Petru a fost rănit mortal.

L-au îngropat în costum negru, ca pe un mire. În vise însă vine la ea într-un pulover verde şi într-o pereche de pantaloni gri, rândul de haine pe care i le-a făcut cadou când s-a întors din armată, ”să le îmbrace când se va duce la fete”. ”Petrică, feciorașul meu, suflețelul meu”, începe să lăcrimeze mângâind o fotografie doamna Maria.

Un acordeon nu prea mare, pentru Valentin

În casă se lasă liniștea. Nu sunt la curent cu ultimele evenimente politice. Și totuși se miră auzind că Dodon, ajuns președinte, a putut declara că Moldova poartă vina pentru violențele din 1992, de la Nistru. „Petrică al meu, când am vrut să-l opresc, mi-a zis că nu vrea ca separatiștii să ne treacă pragul, să-și bată joc de mine ori de Valentin. Ei ne-au atacat pe pământul nostru, nu noi pe ei…”, concluzionează pensionara fără pic de îndoială în glas, după care ne mai aruncă o privire plină de neîncredere: ”Chiar așa a spus?”…

În pofida greutăților prin care a trecut și mai trece, Maria Gazea luptă să-și ducă traiul cu demnitate în condiții extrem de dificile. Se desparte de noi cu chipul luminat de un zâmbet. Roagă să transmitem prin intermediul ziarului, poate este cineva care are un acordeon nu prea mare, pentru Valentin al ei. I-ar face o mare plăcere să-l vadă ceva mai fericit (dacă se găsește cineva care ar putea răspunde acestei solicitări și ar dori să aducă o raza de bucurie în această casă, poate lua legătura cu doamna Maria la telefonul 0248 51616 ori să ne sune la redacție – n.a.).

Victor Paierele, fostul comandant al batalionului „Vector”, stabilit azi în Germania, ne-a relatat despre mai multe operaţiuni militare la care s-au deplasat împreună cu Petru, minarea unor drumuri pe unde treceau blindatele care prezentau pericol pentru podul plutitor, unica legătură cu malul drept al Nistrului pentru locuitorii de pe platoul Cocieri. A regretat mult moartea acestuia şi când vine la baştină nu uită să treacă şi pe la mama acestuia.

The following two tabs change content below.