Malul stâng întreabă malul drept

„Cel mai mult mă îngrijorează laşitatea din noi”

Interviu cu jurnalista Eugenia Guzun, Radio România Actualităţi

– Stimată Eugenia Guzun, când şi cum aţi fost exclusă din Radioul Naţional al Republicii Moldova? De ce v-au concediat?

Cei care au luat decizia să-mi modifice şi apoi să-mi anuleze contractul de muncă de la Compania de Stat „Radio Moldova” nu mai sunt printre noi. Au plecat dintre cei vii şi, creştineşte, nu cred că e bine să le tulbur liniştea, rostindu-le numele. Mă gândesc că, deşi eu i-am iertat, e multă lume la noi care nici nu uită, nici nu poate ierta, din păcate. Anii ce au urmat după plecarea mea forţată de la Radioul Naţional mi-au oferit şansa de a mă realiza profesional, cum nici nu visam aflându-mă la Chişinău.

Mă întrebaţi cum am fost exclusă. Poate vă mai amintiţi de protestele tinerilor de la sfârşitul anului 1994–începutul lui 1995, când neocomuniştii, numiţi şi „agrarieni”, făceau primele încercări de a schimba denumirea limbii române şi de a exclude din programele şcolare studierea istoriei românilor. Zile şi săptămâni în şir tinerii protestau în Piaţa Marii Adunări Naţionale, iar marea masă de oameni din Moldova nu ştia nimic despre aceste proteste, pentru că presa îi ignora cu neruşinare pe aceşti tineri. Un grup de ziarişti de la Radioul Public, în calitatea lor de membri ai Uniunii Ziariştilor din R. Moldova, a avut curajul şi a semnat un apel către uniunile de creaţie din Moldova de a susţine revendicările protestatarilor.

Eu am fost delegată să citesc apelul în faţa tinerilor. După ce a fost citit acest apel şi alţi colegi de breaslă au făcut declaraţii de solidaritate cu tinerii, „revizioniştii istoriei” au fost nevoiţi să bată în retragere pentru un timp.

După acest „incident”, şefii de la radio au discutat cu fiecare semnatar al „apelului”. Pe mine m-au lăsat în pace, fiindcă decizia de a fi exclusă din radio era deja luată. Urma doar să aplice decizia, însă „fără a bate la ochi”. Şefii au avut răbdarea să aştepte momentul când spiritele s-au mai potolit şi, în data de 12 mai 1995, la câteva luni după protestele tinerilor, mi s-a spus că din ziua de luni, 15 mai, nu mai sunt angajata instituţiei. Scurt pe doi. Niciun fel de alte explicaţii în plus, nicio şansă de restabilire sau mai ştiu eu ce.
A fost un moment în care am avut impresia că mă prăbuşec. M-a şocat lipsa de solidaritate a colegilor de breaslă, am trăit şi deziluzia de a-mi pierde o bună parte a prietenilor, care mi-au întors spatele de frică ori de laşitate. Mulţi dintre aceştia au intrat ulterior în rândurile greviştilor de la radio, ale acelor grevişti, care au fost aruncaţi în stradă. Ce-i drept, au fost şi dintre acei care au avansat în posturi bine plătite. Mintea moldoveanului cea de pe urmă… Dacă eram mai uniţi în mai 1995, poate că nu se ajungea nici la greva de mai târziu şi nici la „căderea” ulterioară a radioului. Pe mine nu mă sperie „neprietenii”. Cel mai mult mă îngrijorează laşitatea din noi, faptul că dăm întotdeuana vina pe alţii, că nu scăpăm de sindromul „capul plecat, sabia nu-l taie”.

„Pe 27 martie 1995, m-am trezit cu un pumn în cap”

– În perioada aceea, aţi fost agresată în plină zi pe una din străzile Chişinăului.

Da, era în după amiaza zilei de 27 martie 1995. La intersecţia străzii Ştefan cel Mare cu Armenească. Cumpăram un detergent la o tarabă când s-a apropiat de mine un tip şi mi-a zis în limba rusă că mă poate ajuta la făcut cumpărături. I-am răspuns că mă descurc şi singură. În următoarea clipă, m-am trezit cu un pumn în cap. Am încercat să strig, să chem poliţia. Agresorul mi-a spus printre dinţi: „Poţi s-o chemi, eu sunt de la Poliţie”.

Puterea acelui pumn am simţit-o şi când am plecat la Bucureşti, o simt şi acum. Într-o bună zi, la Bucureşti, i-am povestit întâmplarea lui Mircea Druc, i-am spus despre frica ce mi s-a cuibărit în suflet după acel 27 martie. El mi-a răspuns că ceea ce are să se întâmple, se întâmplă oricum, cu frică ori fără frică.

– Plecarea în România a fost pentru Dvs. singura salvare de persecuţiile din Chişinău?

Vreau să înţelegeţi bine că nu mă consider victimă. Era o reacţie fierească a „neprietenilor” vizavi de o persoană care nu se lăsa manipulată, care are independenţă în gândire şi mai are şi un microfon în faţă, cu audienţă în întreaga Moldovă. Mă întreb şi vă întreb: „Ce ar fi trebuit să facă „neprietenii” cu un asemenea jurnalist în condiţiile în care democraţia nu exista?”.
Decizia de a pleca peste Prut a fost o provocare pentru mine. Neavând la acea vreme în R. Moldova un alt post de radio, unde mi-aş fi făcut meseria în continuare? Mi-am zis că ar trebui să încerc s-o fac în Ţară.

– La Bucureşti aţi găsit imediat de lucru? Când v-aţi angajat la Radio România, în ce secţie? La ce emisiuni aţi colaborat atunci?

Mi s-a făcut la început un contract de colaborare la redacţia literară. Era şi firesc, deoarece la Chişinău am fost înainte de concediere comentator în probleme de cultură. Am lucrat la redacţia literară puţin, doar până în momentul când a făcut o primă vizită la Bucureşti un şef de la Radio Chişinău. După acea vizită, mi s-a rupt contractul. Mai târziu, dl Liviu Grăsoiu, redactorul-şef al redacţiei literare, a avut curajul să-mi ceară iertare pentru că s-a făcut părtaş la o mare nedreptate în ceea ce mă priveşte. Atunci, am luat-o realmente de la zero, ca reporter de teren, la Radio Actualităţi. Sigur că întotdeuna mi-au fost mai aproape subiectele legate de cultură, de istorie, de trăirile românilor din afara graniţelor. Cu timpul, mi-am câştigat dreptul de a face ceea ce-mi place mai mult.

Basarabenii aşteaptă să fie lăudaţi la Bucureşti

– Ce emisiuni realizaţi astăzi la Radio România?

De peste cinci ani, sunt realizatoarea unei emisiuni cu şi despre românii din afara graniţelor, în care, fireşte, se regăsesc şi subiecte basarabene. Faptul că emisiunea este preluată şi de Radio România Internaţional, mă face să cred că aspecte din viaţa românilor de peste Prut devin cunoscute pe cele cinci continente, unde există numeroase comunităţi româneşti.

– Cum credeţi, de ce dialogul dintre cele două maluri ale Prutului stagnează sau se produce anemic, dificil?

Să nu uităm că în România comunistă a rosti cuvântul „Basarabia” însemna un delict pentru care riscai să faci puşcărie. Apoi a urmat „privatizarea” spaţiului mediatic românesc de anumite persoane cu un discurs superficial în ceea ce priveşte problematica basarabeană. Mi s-a întâmplat destul de des să fiu martora unor evenimente culturale de reală valoare, la care sala se golea imediat ce apărea în faţa microfonului câte un personaj contestat în societatea românească, care încerca să facă pledoarie pentru cultura basarabeană.
A urmat o perioadă de stagnare şi din motive politice.

Acum cred că lucrurile se aşază într-o albie normală. Dar aş mai vrea să menţionez un lucru. Am impresia uneori că şi basarabenii se comportă ciudat în relaţia lor cu Ţara. Aşteaptă colaci, aşteaptă să fie luaţi în seamă, să vină cineva de la Bucureşti, să-i caute, să le aprecieze meritele, să-i laude, să-i mangâie pe cap. S-au dus acele vremuri. Trebuie să înţelegem că România nu are în practica sa metode sovietice în relaţia cu Moldova de peste Prut, nu are experientă şi comportament imperial. Românii privesc peste Prut cu durere, uneori cu neputinţă, cu temere, cu numeroase semne de întrebare. Cred că ar trebui să ne mişcăm unul în întâmpinarea celuilalt cu mai puţine suspiciuni şi cu mai multă înţelegere. Ar trebui să intervină şi guvernele şi instituţiile culturale pentru a activiza dialogul dintre cele două maluri ale Prutului, în sensul elaborării unor proiecte comune. Dar ca să fiu sinceră până la capăt, cred mai mult în efortul fiecaruia în parte de a se sincroniza.

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.