Măicuţa Rafaela de la Mănăstirea Japca a plecat la Domnul

Cele trei fiice și nepoata doctoriță îi spun un ultim ADIO mamei și bunicii care a coborât în mormânt

Nu împlinise nici 16 ani când mama a hotărât să o mărite după un flăcău cu mult mai mare decât ea. Se întâmpla aceasta în anul 1949, anul decisiv al colectivizării forţate şi al celui de-al doilea val al deportărilor în Siberia. Părinţii copilei erau înstăriţi. Aveau pământ, vite, o mulţime de stupi, două batoze. Ruşii l-au ridicat în 1941 pe un frate de-al tatălui, iar pe ei i-au lăsat în pace.

În 1949, gospodarul casei presimţea că vor fi din nou ridicaţi oameni nevinovaţi şi, ca să scape de ruşi, a fugit în România. Soția n-a vrut să-l urmeze. Spera că o să-şi salveze gospodăria şi toată averea agonisită în sudoarea frunţii. Dar când au reînceput arestările şi în satul lor, Pârliţa, raionul Făleşti, femeia a înţeles că o paşte pericolul deportării. Cu gândul că poate va putea rămâne acasă măcar copila, o mărită după Feodor, un flăcău sărac, foarte evlavios, trecut deja de 30. De Duminica Mare, tinerii s-au cununat.

Of, Siberie, Siberie amară

Dar de deportare Elena n-a scăpat. În noaptea spre Sânziene, adică pe 6 iulie, mama şi fiica au fost smulse din cuibul lor şi duse în Siberia. Li s-a dat de lucru într-o pădure imensă, unde munceau reprezentanţi a 13 naţionalităţi. Şi bărbaţi, şi femei, şi adolescente tăiau copaci de mesteacăn. Primăvara, înainte de pornirea în vegetație a arborilor, strângeau acea sevă tămăduitoare de mesteacăn. Mama şi fiica ziua lucrau, iar noaptea ore în şir îngenuncheau în faţa unei iconiţe cu chipul Maicii Domnului. Erau puse să lucreze şi duminica. Dar Elena, cu puterea ei de convingere, l-a făcut pe „brigadir” să înțeleagă că Dumnezeu ne-a dat şase zile de lucru pe săptămână și nu ieşea în zi de duminică la tăiat copacii.

Vom nota că, împrăştiaţi prin pădure la un kilometru unul de altul, oamenii puteau fi uşor sfâşiaţi de fiarele sălbatice. Într-un timp mama s-a îmbolnăvit. Zile în şir, biata copilă lucra mai mult singură, îndeplinind şi norma mamei. Într-o zi, a dat de un mare muşuroi de furnici. Când s-a uitat mai bine, a văzut nişte copăcei răsturnaţi, multă iarbă pătulită. A înţeles că undeva pe aproape sunt urşi. Cuprinsă de frică, de abia şi-a târât picioarele până la baracă. De la uşă, a prins a plânge şi a zis: „Mămune, nu mă mai duc la lucru în pădurea ceea, că o să mă mănânce urşii. Du-te şi-i spune lui „nadzirateliu” să ne deie de lucru în altă parte”. Şi s-a dus femeia la șef, dar acela parcă nici n-a auzit-o. A stat fata două săptămâni acasă. De lucru în altă parte nici pomină.

Iar sărmana mamă i-a zis într-o dimineaţă: „O să murim de foame, draga mamei. Hai că merg şi eu cu tine la tăiat copaci. Dacă o să vedem ursul, o să mă dau eu în gura lui şi, până m-a mânca pe mine, tu îi fugi acasă şi-i scăpa…”. Fata, însă, a pus piciorul în prag şi n-a mai vrut să meargă în acel sector. Până la urmă, li s-a dat o porţiune de pădure cam uscată, dar mai aproape de baracă. Iar în locul lor au fost trimişi un bărbat şi o femeie din Letonia, care aveau doi copii mici. Chiar după prima zi de lucru bărbatul nu s-a mai întors acasă. Trei zile l-au căutat şefii călare pe cai şi în a patra i-au găsit numai pufoaica și cizmele lângă acel muşuroi de furnici…

Feodor a aşteptat-o

După patru ani şi jumătate de calvar prin frigul Siberiei, mama şi fiica s-au întors în sat. Casa nu le mai aparţinea. Au tras la rude. Feodor a crezut în destin şi nu s-a recăsătorit, chiar dacă Elena i-a trimis din Siberia o scrisoare şi i-a zis să nu o mai aştepte, căci nu ştia de se va mai întoarce. De Duminica Mare au plecat în Ucraina la un prieten. Acolo s-au întâlnit cu Episcopul de Nikolaev. Sfinţia Sa, văzându-l pe Feodor cu inimă curată şi cu dragoste de Dumnezeu, i-a propus să se facă preot. Un an a studiat teologie pastorală la Episcopie şi în Duminica Mare a următorului an a îmbrăcat haina de preot. Au rămas să slujească Domnului acolo, în regiunea Nikolaev. Rând pe rând, în casa lor zidită din rugăciune, dragoste și înțelegere s-au născut trei fete. Toate trei, când s-au făcut mari, s-au căsătorit cu preoţi. Preot a fost și bunelul Elenei…

Hoții de la miezul nopții

Și așa, având mereu de partea lor puterea rugăciunii, își trăiau zilele cu bucurie sfântă. Dar o întâmplare neașteptată avea să le schimbe traseul vieții. Era în primăvara anului 1983. Într-o noapte, în timp ce preotul şi preoteasa își făceau rugăciunea de la miezul nopţii, la fereastră au apărut niște hoți, care s-au apucat să scoată geamul din ţâţâni. Atunci preotul, tremurând ca varga, a zis: „Matuşcă, hai să ne iertăm căci de hoţii aceştia nu scăpăm!”. Iar preoteasa, luminată de Îngerul Maicii Domnului, chiar dacă nu era nici unul din gineri în casă, unde prinde a deschide ferestrele și a trânti uşile strigând: „Părinte Valentin, părinte Anatolie, părinte Ilie (aşa îi cheamă pe gineri), veniţi repede că iaca la fereastra ceea, nişte hoţi vor să ne omoare!”. A aprins luminile peste tot şi, când a întredeschis ușa, a văzut patru vlăjgani dând bir cu fugiții. Din acea spaimă, părintelui i s-a tras moartea. Tot de Duminica Mare a plecat la Domnul…

La mănăstirea Japca

După praznicul de 40 de zile, preoteasa şi-a zis că nu mai are ce face în Ucraina. A decis să vină la Mănăstirea Japca, unica mănăstire care n-a fost închisă în Basarabia. Aici le-a devenit dragă tuturor. Nu peste multă vreme s-a călugărit, iar peste puțin timp, luând schima mare, a primit numele Rafaela… La lumina candelei şi a mirosului de tămâie și busuioc din chilioara sa, măicuţa mi-a înşiruit povestea vieţii sale din care am învăţat să nu stau de vorbă cu răul, ci să cred în bine, să cred că acest neam cu istoria umilită este de neînvins şi se poate înălţa prin credinţa în Iisus Hristos.

Apoi, îndemnându-mă să cred în minunile Domnului, îmi mai povesti pe îndelete despre o vindecare miraculoasă: „Trei ani nu m-am ridicat din pat. A dat un necaz peste mine încât mă frigea tot corpul şi nu puteam să merg pe picioarele mele. Mă întorceau surorile de pe o parte pe alta cu cearşaful, fără să se atingă de mine. Dacă punea cineva mâna pe mine, parcă mă împungea cu ace. Au chemat doctori, a fost şi nepoata mea doctoreasă de la Chişinău şi m-a lecuit, dar nu mi-a ajutat nimic. Am zis: cred că-i voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Şi mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului, care zice: „Eu n-am întârziat, voi nu sunteţi gata”. Da, eu nu eram gata. Aveam încă multe de făcut. Când preotul de la mănăstire venise să mă împărtăşească și zise: „Ei, maică, de-acum te ducem la odihna veşnică”, mie mi-a dat Dumnezeu un cuget şi am strigat: „Părinte, eu n-am să mor!”.

Şi mă rugam şi seara şi dimineaţa, şi la miezul nopţii: „Doamne, lasă-mi durerile toate, dar ajută-mă să calc pe picioare ca să mă pot duce la biserică, să aprind o lumânare, să miluiesc un copil, să fac ce n-am reuşit încă pentru suflet, să mă rog pentru neamul acesta chinuit”. Şi aşa, cu rugăciune şi cu priveghere, până când într-o zi m-am ridicat singură din pat şi m-am dus pe picioarele mele la biserică. Şi de atunci, slavă Ţie, Doamne!”…

Cu mare înțelepciune și dăruire Maica Rafaela a viețuit în Mănăstirea Japca 35 de ani. În chilioara ei, plină de acea rugăciune tainică, pe care a purtat-o în inimă mereu, a găsit alinare orice pelerin. Creștinii nu-și dădeau rând să între la ea ca să asculte un sfat, o tălmăcire a pildelor din Biblie, să-i ceară să se roage pentru omul bolnav sau cel căzut în păcat. A mângâiat mii de suflete care veneau la mănăstire. S-a rugat continuu pentru binele oamenilor. A murit în somn în dimineața zilei de sâmbătă, 20 octombrie, la vârsta de 85 de ani.

Luni, 22 octombrie, a fost petrecută în cimitirul mănăstirii cu multă dragoste și bunăcuviință.

Dumnezeu să te odihnească în LUMINĂ, Măicuță Rafaela!

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)