Mai bine la grădiniţă decât cu „ciocăniţa”

LUMI PARALELE // Chiar dacă le-au fost create toate condițiile pentru studii preșcolare, părinții romi preferă să-și țină copiii acasă

La grădinița „Romaniţa” din satul Vulcănești, raionul Nisporeni, care și-a deschis ușile în decembrie 2009, aproximativ 95 % din copii sunt romi, același raport este și dintre locuitorii romi și cei moldoveni din localitatea respectivă. „Am fost nevoite să învățăm limba lor pentru a putea comunica cu micuții. Practic toți copiii romi, când au fost aduși la grădiniță, nu știau un cuvânt în limba română”, spun educatoarele care vin zilnic din satele vecine. Chiar dacă le-au fost create toate condițiile pentru studii preșcolare, iar suma lunară pentru frecventarea grădiniței este una simbolică, părinții romi preferă să-și țină copiii lângă ei, acasă. „Degrabă voi pleca la Moscova la zarabotki și îmi voi lua copilul cu mine”, mi-a zis Marusea, mama unui băiat de patru ani. Copiii romi abia reuşesc să înveţe câteva cuvinte în română că părinţii îi iau cu ei încotro se duc. „Așa e la țigani, ei își poartă copiii după ei oriunde s-ar duce. Mulți dintre ei îi folosesc la cerșit, pentru a trezi mila trecătorilor”, spune Maia Movilean, educatoare.

Unicul copil moldovean

„Prinţesa, tu ai fost cu ciocăniţa?”, a întrebat-o educatoarea pe o fetiţă de patru anişori care tocmai a dansat ţigăneşte în faţa lui Leonid Bujor, venit în vizită la grădiniţa din Vulcăneşti. Educatoarea a explicat că romii spun la cerşit a umbla cu ciocăniţa, iar Prinţesa este numele unei fetiţe ai cărei părinţi sunt romi. Prinţesa e prietenă cu Mădălina, unicul copil din grădiniţă care provine dintr-o familie de moldoveni.

„A fost foarte greu să-i convingem pe părinţii Mădălinei să o aducă la grădiniţă. Ei spuneau că le este frică să-şi dea copilul la o grădiniţă ţigănească, însă după ce au venit şi au văzut că romii sunt de fapt la fel ca şi alţi copii, poate puţin mai îndrăzneţi, au căzut de acord”, ne spune Maia Movilean.

Preferă libertatea

Indiferent de vârstă, romii iubesc cel mai mult libertatea, la această concluzie au ajuns profesorii de la gimnaziul din Vulcăneşti. Nici cel mai sever învăţător nu-l poate face pe un copil rom să stea liniştit în bancă până la sfârşitul orelor.
„La şcoală nu prea vin. Chiar dacă orele încep de dimineață, ei îşi permit să se prezinte pe la amiază şi vin cu un singur caiet sub braț”. Profesoara se plânge că, în timp ce ea explică tema, toţi copiii stau pe pervazuri şi privesc atent ce se întâmplă afară. E suficient să vadă pe cineva cunoscut care trece pe lângă şcoală, că profesorul se pomeneşte fără elevi în clasă.
„Probabil ar trebui să-i ţinem cât mai departe de fereastră”, a constatat profesoara.

Soarta unei ţigance

Ana Ibrian este mamă a şase copii şi spune că şi-ar dori ca toţi să facă studii şi să aibă parte de o altă soartă decât a ei. „M-am căsătorit la 12 ani. Aşa au vrut părinţii. El (soţul, adică – n.a.) e mai mare ca mine, avea 40 de ani atunci. Aşa se căsătoresc fetele aici. El a venit şi a pus mâna pe mine. Eu eram mititică, nu ştiam ce să spun şi cum să mă port. După ce ne-am căsătorit, el a început să beie şi să beie, să mă bată şi să mă bată”. Deşi nu am mai fost în satul Vulcăneşti, am recunoscut-o pe Ana. Pentru prima dată am văzut-o în una din subteranele din Chişinău. „De când m-a luat la poliţie cu tot cu copchil, nu am mai fost la Chişinău. Ei mi-au spus că nu am voie să stau cu copchil mititel, să-l chinui. Du-te şi lucrează!, mi-au spus. Da’ unde să mă duc, dacă toţi cred că ţiganca fură?”, se plânge pe viaţă Ana.

Astăzi, femeia se descurcă cum poate, lucrează pe la casele romilor mai înstăriți din sat şi se plânge că nu are ajutor de nicăieri. „Socialul îmi dă câte 1600 de lei pentru copchii, dar nu-mi ajunge pentru toţi. Şi folos că am bărbat, dacă el nu face nimic? Fraţi n-am. Suntem şapte fete la mama şi ev (eu) îs cea mai mare, am treizeci de ani. Una trăieşte departe, două-s vădane, soţii nu trăiesc cu dânsele. Una e invalidă, celelalte s-au dus peste hotare. A trebuit să-mi dau doi copchii la detdom (casă de copii – n.a), că n-am cu şi îi creşte”. Ana este mândră că măcar copiii care au rămas lângă ea vor ști carte. „Pe una am dat-o la sadik (grădiniţa de copii – n.a.), ceilalţi se duc la şcoală, numai unul încă mai stă acasă, că n-am cu şi-l îmbrăca”, se jeluie Ana.

Ce-şi doreşte mama unui copil rom

Toate familiile din satul Vulcăneşti sunt foarte numeroase, cu cel puţin trei copii. Casele în care locuiesc se aseamănă mai mult cu nişte castele, însă foarte rar îi poţi găsi acasă.
„Majoritatea pleacă la Moscova. Care lucrează pe şantiere de construcţie, care cerşesc. O trăsătură specifică pentru familiile de romi e că ei ţin la ai lor şi se ajută. Când unii se întorc, ceilalţi se duc în locul lor şi, din cauza că ei îşi iau toţi copiii, şcoala şi grădiniţa noastră rămân aproape pustii”, zice Zinaida Griboi, directoarea grădiniţei „Romaniţa” din localitatea Vulcăneşti.
Visul Anei este să ridice o căsuţă, cât de mititică, dar a ei, unde să stea cu toţi copiii. „Poate îi găsesc şi pe cei de la detdom. Vom trăi cu toţii împreună – Anghelina, cea mai mititică, Ruslan, cel mai mare, Octavian, Dora, pe care am lepădat-o la Chişinău, şi… stai că m-am încurcat. Îl am pe Octavian, Anghelina, Ruslan, Jadi, Aliona şi Esenia”, Ana şi-a numărat pe degete copiii.

În Republica Moldova, oficial, sunt peste 150 mii de romi, pe când reprezentanţii acestei minorităţi spun că numărul lor este mult mai mare, trecând de 250 de mii. Satul Vulcăneşti este unic în felul său nu doar pentru că numără 1500 de locuitori romi tradiţionali, această localitate se deosebeşte de altele prin faptul că aici copiilor romi le este asigurat accesul la studii preşcolare şi şcolare.
„Vreau ca copchiii mei să înveţe bine, să nu mai umble cu ciocăniţa”, este ultima şi cea mai mare dorinţă a Anei.

Svetlana PANŢA

The following two tabs change content below.