Măciuca lui Terente

„Aici e mort banditul Terente. Cine o mai face ca el ca el să păţească!”

 

Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, presa era invadată de isprăvile unui personaj până atunci necunoscut: Terente, un haiduc modern despre care s-a scris febril până când a fost prins de jandarmerie.

Devenise spaima tuturor. Vameş de drumul mare, oprea trecătorii înstăriţi, negustori cu bani, răpea fete pentru a obţine răscumpărări. Terente era o figură populară a timpului. Cucoanele de la oraş, dar şi ţărăncuţele desculţe din sate, erau nebune după el. Banditul, frumos „cu părul negru” şi fără barbă, „avea nişte ochi de te scoteau din minţi”. I s-au închinat reportaje gazetăreşti, dar şi cântece populare.

Un flăcău timid…

Ştefan Vasile Terente s-a născut în 1896 în comuna Carcaliu, jud. Tulcea, în inima bălţilor şi a mlaştinilor, într-o familie de pescari. Mama lui îl descria ca „fiind un copil foarte blând şi cuminte”. Când s-a mai mărit, fetele se prăpădeau după el. Era frumos şi timid. Pentru că i-a fost frică să nu-l scoată vreuna din minţi, mamă-sa l-a însurat pe când nu împlinise nici 20 de ani. A trăit câţiva ani fericiţi cu nevasta lui, fiica unui consilier comunal. Terente ajunsese căpitan de şlep. Cei doi aveau patru copii. Nimeni nu bănuia că lipoveanul va ajunge tâlhar la drumul mare. Curând, blestemul a căzut pe capul lor. Tânăra lui soţie s-a îmbolnăvit şi, în scurt timp, a murit. Apoi s-au stins din viaţă şi cei patru copilaşi. Omul era disperat. Suferea. Viaţa nu mai avea niciun rost. Şi-a lăsat meseria, a venit acasă şi a zăcut multă vreme de inimă rea.

Când s-a însănătoşit, nu mai era acelaşi om. Toată ziua bea, se certa cu toată lumea şi nu-i mai trebuia nimic. Lipsea uneori cu săptămânile şi când îl căutai era în cârciumă. Într-o zi, un bătrân pescar, Achim Parfenie, care avea o fată foarte frumoasă şi bună de măritat, s-a gândit că îl poate scoate pe lipovean din mrejele alcoolului căsătorindu-l cu fiica sa. Aceasta însă iubea un tânăr grec, fiu de armator. Ea ştia că nu se putea căsători cu grecul din cauza diferenţei sociale dintre ei. Terente era mult mai potrivit, iar fata s-a îndrăgostit şi de el. Nunta nu se putea face decât după ce se măritau cele două surori ale ei, mai mari. Invidioase că pe fata mai mică o iubea un bărbat aşa frumos, au pus la cale o farsă stupidă. În numele mezinei l-au chemat într-o seară pe fiul armatorului grec în grădină. Dar şi pe Terente. Grecul a sosit primul. A apucat mâinile frumoasei sărutându-i-le pătimaş. Imediat a venit Terente, care, nesuportând trădarea, a scos cuţitul şi l-a înfipt în burta fetei. Din fericire, ea a fost salvată de medicii Spitalului din Brăila. Lipoveanul gelos a fost ridicat de jandarmi, bătut şi legat. Totuşi a reuşit să evadeze. Aşa începe viaţa de bandit a lui Terente.

Răpitorul de fete

Cât timp s-a ascuns de jandarmi, lipoveanul a fost găzduit de un mare pungaş brăilean, pe nume Plevuşcă Sofronie. De la el a învăţat tainele hoţiei. Prima spargere a avut loc la un magazin din Tulcea. Jandarmii l-au prins din nou. Evadează şi de această dată şi se refugiază în bălţi. Acolo îşi formează o bandă. Atacau lotcile pescarilor, satele Baldovineşti, Brăiliţa, Comorovca, reuşind să bage groaza în oameni. Jefuiau şi vase mai mari. Pentru că luni de zile isprăvile lui ţineau „capul de afiş”, iar lumea părea că a uitat de celelalte probleme de pe Mapamond, Terente s-a autoproclamat „Regele Bălţilor”. Aşa îi plăcea să-şi semneze scrisorile către mai marii de atunci. Avea o ură de nestăvilit pe jandarmi. Îi omora de câte ori îi prindea. Urmau cârciumarii. Spunea despre ei că sunt şarlatani pentru că pun apă în băuturi. Îşi umplu buzunarele pe seama săracilor care veneau la crâşmă să plângă lângă un pahar de rachiu. Când apărea în cârciumă împreună cu gaşca, haiducul bea şi mânca de crăpa, fără să plătească. Dacă hangiul îndrăznea să-i ceară bani, Terente îi făcea zob localul. Când era în toane mai bune, toată băutura o dăruia săracilor.

Fiind un tip foarte viril, îi plăceau femeile. Îşi făcuse un tatuaj pe organul sexual („F… bine şi apăsat”) care a fost conservat într-un borcan la Muzeul IML Bucureşti. Ca să-şi satisfacă nevoile sexuale răpea fete. Pe capul lui s-a pus un premiu de 300 mii de lei, iar „Regatul” Măriei sale, Terente, a fost declarat zonă de război, fiind împresurat de o mie de oameni, soldaţi din infanterie şi din marină. Zadarnic. Sătenii îl ascundeau şi nu colaborau cu autorităţile. Terente devenise idolul săracilor. El le dădea bani şi mâncare, nu jandarmii.

„Dacă mai plângi, vine Terente şi te ia!”

Deoarece obişnuia să se deghizeze în diverse feluri ca preot rabin, locotenent de jandarmi sau chiar damă, Terente ajunsese să influenţeze moda cucoanelor. Se vindeau pe atunci ştrampi, pălării sau chiloţi „marca” Terente, iar la Brăila, Galaţi şi Tulcea, mamele îşi speriau copii: „Dacă mai plângi, vine Terente şi te ia!”. Fiecare lăutar avea în repertoriu cântece despre bandit. Până şi la Paris se auzise de el. Despre chipeşul lipovean au relatat şi „Daily Express” de la Londra, „Corriere della Sera” din Roma ş.a.

Jafurile şi crimele au continuat nestingherit până la 4 iunie 1927. Ultima zi de viaţă a „haiducului”. O patrulă circula cu lotca pe Dunăre aproape de locul numit „Piatra fetei”. Un jandarm l-a văzut şi a tras. L-a nimerit. Rănit, Terente a luat-o la fugă. Glontele îi străpunsese gâtul şi îi ieşise prin gură. A sărit în apă şi s-a afundat în stufăriş. Patrula mobilă condusă de locotenentul Manolescu a pornit căutarea. Sub o salcie, jandarmii au zărit un om ce gemea. Era Terente. A ridicat capul, braţele, în semn că se predă. Apoi a bolborosit: „Numai nu mă omorâţi”. Soldaţii l-au ferecat în lanţuri şi l-au dus la Ghecet. Avea o faţă diformă cu cheaguri de sânge. Limba îi fusese smulsă din loc. Interogatoriul i-a fost luat în scris. După ce cu mare efort şi-a încheiat declaraţia, starea i s-a înrăutăţit. S-a pornit o hemoragie, iar banditul a amorţit, adormind adânc.

Sfârşitul

S-a trezit brusc pe la ora 1.30, noaptea. A forţat uşa postului de jandarmi şi a fugit în curte, încercând să dispară. Un soldat l-a văzut şi l-a ucis pe loc. Noul guvern, pus în locul celui condus de Averescu, călcase cu dreptul anunţând chiar în prima zi de la instalare un mare succes: „Odată cu lichidarea banditului Terente, am rezolvat una din marile probleme ale ţării, nu ne-au mai rămas decât celelalte!”.

După autopsie, capul lui Terente a fost aşezat într-o cutie de tinichea şi adus la Bucureşti, în timp ce trupul a fost înmormântat de un evreu la 2 km de sat, în locul numit „Răspântia lupului”. Pe mormânt a înfipt o cruce de lemn. Mai târziu, cineva a scrijelit pe ea cuvintele „Aici e mort banditul Terente. Cine o mai face ca el ca el să păţească”. Groapa nu era prea adâncă, aşa că după câteva zile, sătenii au văzut nişte câini sfârtecând lacomi un trup ce părea a fi de om.

Penisul lui Terente, cu o lungime de 22 cm, în stare erectă, a fost conservat și expus la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici” timp de 82 de ani, după care a fost aruncat din cauza degradării. Avea următorul tatuaj: „F… bine şi apăsat”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Dana Fodor și Răzvan Mateescu)

The following two tabs change content below.