„Mă obsedează tema puterii”

LITERATURĂ // Scriitorul român Nichita Danilov a obţinut premiul „Cartea Anului” pentru romanul „Ambasadorul invizibil”

–      Dragă Nichita Danilov, felicitări pentru premiul „Cartea Anului”, acordat de Asociaţia editorilor ARIEL pentru romanul „Ambasadorul invizibil”! Ideea romanului ţi-a venit într-un loc concret, poate chiar în Chişinău?

 

Mulţumesc pentru cuvintele calde: premiul a fost pentru mine, într-adevăr, o surpiză plăcută. Asta cu atât mai mult, cu cât juriul a fost unul competent, avându-l drept preşedinte pe domnul Nicolae Manolescu. În ce priveşte ideea romanului, aici lucrurile sunt un pic mai complicate. M-a obsedat şi mă obsedează şi acum tema puterii. A terorii pe care o naşte ea. Pe această temă am brodat conţinutul romanului care s-a dezvoltat pe parcursul scrierii, aproape de la sine.

 

–      Activitatea ta la Ambasada României din Chişinău (1998–2000) ţi-a oferit material pentru roman?

 

Faptul că am lucrat la o ambasadă mi-a deschis un alt orizont.  Activând aici, am avut posibilitatea să privesc lumea şi dintr-un alt unghi decât cel cu care eram obişnuit. A fost o experienţă extraordinară şi asta deoarece am avut şansa să întâlnesc foarte mulţi oameni din diverse medii – diplomaţi, politicieni, ziarişti, oameni de afaceri, oameni de cultură şi oameni simpli, care veneau la misiune să-şi spună păsurile lor. Am avut, de asemenea, posibilitatea să văd cum funcţionează anumite mecanisme ale puterii în interiorul ei…

–      Ce înseamnă pentru tine un imperiu? Ai aflat lucruri noi despre imperiul sovietic în perioada petrecută la Chişinău, în calitate de diplomat?

 

Într-adevăr, lucrând la ambasadă, am avut posibilitatea să mă documentez mai bine asupra traumelor pe care le-a lăsat în urmă acest imperiu şi pe care răsturnările de regim par să le accentueze, perpetuând, parcă la nesfârşit, răul clădit atunci. M-am documentat, de-a lungul timpului, nu numai asupra imperiului sovietic, m-a preocupat şi istoria Imperiului Roman, a celui bizantin, cruciadele, conchista, reformele lui Luther, Revoluţia franceză, epoca terorii, campaniile lui Napoleon şi cele ale lui Hitler etc. Am citit Istoriile lui Livius, Tacitus, Tucidide, Suetonius, Procopius din Cezareea, Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, o carte fabuloasă, a lui Dimitrie Cantemir, biografiile lui Goethe, Kant, Robespierre, Napoleon şi alţi monştrii sacri ai umanităţii. Toate acestea au dospit mult timp în mine.

 

–      Lein e personajul-narator al romanului „Ambasadorul invizibil”. Cum l-a produs imaginaţia ta pe Lein? Ai avut şi un prototip? Ştiai multe despre Lein înainte de a începe să scrii?

 

Pe Lein l-am întâlnit în carne şi oase, mai întâi la Neptun, pe malul Mării Negre, apoi la Galway, într-o primăvară friguroasă în ceţoasa Irlandă, pe ţărmul fabulos al oceanului, măturat de rafale aspre de vânt şi ţipete de pescăruşi… Desigur, sub un alt nume. Prin urmare, Lein nu e doar rodul imaginaţiei mele. La drept vorbind, am întâlnit mai mulţi Leini, în diverse locuri, care mi-au relatat tot felul de istorii mai mult sau mai puţin ciudate. I-am reunit sub o singură identitate, iar istoriilor le-am dat o altă turnură, îmbogăţindu-le cu propriile-mi trăiri, obsesii şi căutări.

–      A trebuit să mergi în Odesa, Kremlin, lângă Marea Baltică, în palatul unui preşedinte de fostă republică sovietică, pentru a putea scrie despre ele în roman?

 

Nu neapărat. Mi-au fost suficiente experienţa de la ambasadă, precum şi întâlnirile cu diverşi Evgheni Leini, întâlniri ce s-au sedimentat adânc în conştiinţa mea. Desigur, faptul că am putut pătrunde într-un palat prezidenţial şi faptul că am întâlnit câţiva preşedinţi în carne şi oase m-au ajutat să construiesc un spaţiu real, viabil, în roman, şi să dau viaţă personajelor.

 

– Faptul că te-ai născut într-o familie de ruşi-lipoveni îţi provoacă nelinişti legate de identitatea ta? Cum poate fi depăşită o criză identitară?

 

Identitatea nu poţi să o ascunzi, nici să o falsifici. Ea este cea care este. Trebuie să o accepţi. Să te obişnuieşti cu ea. Desigur, de multe ori, mai ales în tinereţe şi adolescenţă, m-am simţit uşor jenat de biografia mea. Profesorii îmi spuneau: „Tu, Danilov, totuşi, gândeşti. Însă îţi traduci gândurile din ruseşte în româneşte…” Fraza aceasta devenise aproape un şablon. O foloseau nu numai profesorii de literatură, dar şi cei de desen, sau profesoara de fizică atunci când eram scos la tablă.

Şi bineînţeles că eram taxat cu două note, una pentru cunoştinţe, alta pentru „traducere”. Profesorii făceau o medie care nu prea era favorabilă elevului Nichita Danilov. Colegii însă mă priveau cu simpatie. Uneori mă tachinau… Acum situaţia s-a inversat şi atunci când gândesc (nu m-am putut lepăda de obiceiul acesta), gândesc în limba română, iar când vreau să vorbesc ruseşte, trebuie să traduc…

Cum să vă spun, Nichita Danilov e o fiinţă ciudată, cu rădăcinile implantate în două culturi. Când unele se închid, altele se deschid, alimentându-mi permanent subconştientul. Sunt avantaje şi dezavantaje. Am vorbit până acum despre identitatea mea comunitară, acum să trecem însă şi la identitatea literară. Aici lucrurile sunt foarte clare. Consider că un scriitor, indiferent de originile sale, aparţine culturii în care scrie. Prin urmare, eu aparţin întru totul literaturii române. Dacă ar fi să-i judecăm pe artişti după puritatea sângelui, n-am ajunge prea departe. Să luăm, de pildă, literatura rusă. Puşkin n-a fost rus curat. În venele lui curgea şi sânge african, şi sânge german.  Gogol era ucrainean. Dostoievski avea şi sânge polonez. Blok, Pasternak, Mandelştam, Iosif Brodski şi încă o întreagă pleiadă de scriitori ruşi din epoca modernă au avut origini evreieşti.

 

Ei aparţin însă cu toţii literaturii ruse. Poetul naţional al poporului maghiar, vorbesc de Sandor Petofi, s-a născut într-o familie ce nu avea niciun strop de sânge unguresc; tatăl său, Stevan Petrović, era de origine sârbă, iar mama sa, Maria Hrúz, de origine slovacă. Cred că este cazul să ne lepădăm şi noi de astfel de stereotipuri… Să ne aducem aminte de Nichita Stănescu care, nu întâmplător, a spus că patria lui e limba română.

 

– Pe 13–14 februarie curent, ai participat la manifestările din Chişinău consacrate zilei de naştere a lui Grigore Vieru. Când ai descoperit poezia lui Vieru şi cum explici succesul ei enorm în vremurile de azi?

 

Cu puţin timp înainte de a-l întâlni în carne şi oase, i-am citit volumul apărut la editura „Junimea”. Şi poeziile ce apăreau în revista „Literatura şi Arta” care, pe la începutul anilor optzeci, putea fi găsită la chioşcurile de ziare ieşene. Mi-a plăcut simplitatea şi melodicitatea versurilor sale. Cred că secretul succesului de care s-a bucurat şi se bucură lirica lui Grigore Vieru stă tocmai în faptul că ea e accesibilă tuturor. O înţeleg şi copiii, şi oamenii maturi, şi înţelepţii.

 

Uneori, citindu-i cele mai reuşite versuri, ai impresia că nici n-au fost scrise pentru a le înţelege omul, ci ca să le audă iarba, frunza, păsările şi florile ce cresc pe câmp. Nu trebuie să fim geloşi pe Grigore Vieru pentru succesul său postum. E un poet în toată puterea cuvântului.

–      Cât de lung şi greu e drumul între Iaşi şi Chişinău? De ce scriitorii din Iaşi şi cei din Chişinău nu organizează mai multe evenimente comune?

 

Drumul nu e atât de lung. Trecerea de pe un mal pe celălalt e uneori stresantă. Cred că ar trebui să ne vedem mult mai des. Între Chişinău şi Iaşi distanţa ar trebui să devină zero.

 

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)