„Mă întristează că nu învățăm mai nimic din istorie”

 

– Stimate Gavriil Pinte, spuneați într-un interviu: „Poezia rămâne religia teatrului meu”. În satul dvs., Negreia de la poalele munţilor Gutâi, ați văzut poeți în copilărie? Nu poeți profesioniști, ci oameni cu aer de poeți.

Acolo, copil fiind,  am auzit pentru prima dată: „Săracă inima me(a), / Unde vede-o fântâne(a) / O tulbură și-apoi be(a)…”. Tot acolo, în sătucul meu din Maramureș,  trăia un fel de nebun, Ion, muncit din când în când de viziuni profetice; mult înainte să mă nasc eu a profețit abaterea comunismului asupra țării noastre și a ținutului nostru, cu detalii care, atunci când s-au adeverit, au înspăimântat sătenii. Badea Ion era un ins paradoxal, avea un aer cu totul nonconformist și bizar, dar era însoțit, când nu era de-a dreptul furibund, era însoțit de umor. Noi, copiii, căutam compania lui și-l provocam deseori. Nu știu, poate că el a fost poetul locului, al satului meu natal. După ce-a murit ne-a lipsit mult tuturor, mari și mici.

– Ce v-a determinat să vă apropiați de opera și biografia unuia din cei mai tragici poeți români, Cristian Popescu. Spectacolul „Un tramvai numit Popescu” a fost cu totul special, unic, nebunesc. A fost montat într-un tramvai, nr.26, aflat în trafic (am avut norocul să-l văd, m-a buimăcit tramvaiul cu actori, cu mirese, cu „duhuri curate și albe” – n.a). Cât de dificil a fost acest proiect și cum l-au primit bucureștenii?

A fost fascinația poemelor care se cereau plimbate cu tramvaiul și prietenia cu autorul lor. Pe când viețuia pe lumea asta, Cristi îmi spunea deseori: „Hai, bătrâne, să ne luăm un aparat de filmat, să urcăm în tramvaie și să facem poeme direct pe oameni.” Apoi, într-o noapte, el a plecat (a trăit pe-aici între 1959 și 1995). Rămas pe loc, mă amăgeam cu gândul că voi plimba eu până la urmă poemele lui cu tramvaiul. Unii, alții, printre ei chiar prieteni de-ai mei, îmi spuneau: „Gavriil, nu se poate face spectacol de teatru într-un tramvai, care să mai și circule prin oraș; renunță. Dacă s-ar fi putut face, s-ar fi făcut până acum, fii tu liniștit.” Dar eu n-am putut sta liniștit. Am repetat un timp într-un depou aflat la periferie, departe de forfota orașului – o insulă de poezie. Apoi în trafic. A fost dificil, dar  tare frumos. Repetițiile au fost o încântare. Apoi și spectacolele. Echipa întreagă (de la actori la vatmani) a iubit enorm acest proiect. Și în noiembrie 2004 – prima călătorie cu „Un tramvai numit Popescu” prin București. Apoi și prin alte orașe ale României, inclusiv la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. În 2007, pe când Sibiul era Capitală Culturală Europeană – premieră cu trupa de la Teatrul Național sibian. Spectacolul din București s-a jucat numai vreo doi ani, din păcate, datorită unor agenți culturali foarte… pricepuți. Spectacolul de la Sibiu (grație, în primul rând, directorului teatrului sibian, Constantin Chiriac, fapt pentru care îi rămân recunoscător) s-a jucat până în 2013, când tramvaiul care circula între Sibiu și Rășinari și-a oprit mersul. Din anul acesta tramvaiul și-a reluat circulația, s-a reluat și spectacolul. În curând, prin septembrie-octombrie, se va sărbători călătoria cu numărul 100. Pentru un spectacol de teatru alternativ, jucat într-un spațiu neconvențional, e o cifră frumoasă. Dar mai frumos decât atât… Actorul din rolul principal mi-a spus într-o zi, mă aflam în Sibiu și mi-a spus: „Gavriil, sunt spectatori care știu textul spectacolului pe de rost”. „Hai Florine (Florin Coșuleț), i-am spus eu, e frumos ce spui tu, dar asta e… poezie”. „Bine, am să-ți dovedesc.” Și la următoarea reprezentație la care am urcat și eu în tramvai, Florin s-a oprit undeva, pe la mijlocul unei replici, a făcut semn unei tinere dintre spectatori, iar ea a continuat de unde se oprise el. Și nu era o replica ce putea fi continuată de la sine. Adică sunt spectatori care merg de mai multe ori cu „Un tramvai numit Popescu”. Iar unii au memorat replicile, poemele lui Cristi. Carevasăzică, unii oameni au mare nevoie de poezie (unii, nu toți, să nu ne iluzionăm).

– Peste ani, ați mai făcut un spectacol în tramvai, de data asta pe traseul Sibiu–Rășinari. Acest spectacol, „Ispita Cioran”, e o încercare de a-l readuce pe Cioran acasă, în satul lui, în România? Sau de a revela dimensiunea universală a lui Cioran?

A fost și o… imposibilă întoarce a lui Cioran în paradisul copilăriei sale (paradis în care nu s-a întors niciodată, cum nu s-a întors nici în țară după ce a plecat la Paris). Eram la Sibiu, la câțiva kilometri de Rășinari, pentru mine era de neiertat să nu încercăm să facem acest spectacol.

Dar a mai fost și o reacție oarecum polemică față de înțelegerea trunchiată, știrbă a acestui formidabil gânditor plecat din Rășinari în lume. Prea mulți îl confundă pe Cioran cu un apologet al suicidului. Iar asta e fals. Cioran s-a gândit mult la sinucidere, dar nu e nicăieri apologetul ei. Decât dacă îl citim neglijent, fragmentar, superficial. Am argumente concrete mai ales în „Caiete”, caietele sale publicate postum.

Apoi mai e ceva. În spectacolele mele realizate în spații neconvenționale eu pun realitatea înconjurătoare, realitatea obiectivă, la muncă. Spectacolele acestea nu sunt spectacole mimetice, nu „reflectă” realitatea, dimpotrivă, realitatea joacă în aceste spectacole, intră în ficțiune, face parte din ea, din ficțiune. Doamne, cum juca Rășinariul pierdut de Cioran pentru totdeauna, atunci când spectacolul intra în sat, când fictivul Cioran – Marius Turdeanu, parcă își amintea ceva, câte un detaliu, dar, în același timp sau în secunda imediat următoare nu mai știa pe ce lume se află (Marius era formidabil, jocul lui era de un farmec absolut!). Lumea intrată în ficțiunea care e, până la urmă, spectacolul. Raportul acesta cu lumea probabil că mă tulbură, e forma mea de luptă cu ea, cu lumea asta, cu realitatea ei obiectivă. O încercare de a ieși de sub apăsările acestei lumi. Acolo sunt momentele mele de vremelnică biruință. După model hristic, sper. N-a spus Mântuitorul: „Îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”? Cum sper că nu mi se va trece asta între trufii.

– M-a impresionat spectacolul în aer liber pe care l-ați prezentat la Festivalul Shakespeare de la Craiova, ediția 2018, se numește „În inima nopții – Episodul Macbeth” (regie, Gavriil Pinte, scenografie, Roxana Ionescu). L-ați montat la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, pornind de la un scenariu după William Shakespeare, cu inserții din George Banu și Monique Borie. Ați încheiat călătoria dvs. prin dramaturgia lui Shakespeare? Ce înseamnă pentru dvs. Festivalul Shakespeare de la Craiova?

Am încheiat o trilogie (de la Episodul Hamlet, prin Episodul Lear, la Episodul Macbeth). Deocamdată. Cine știe? Poate că nu-i foarte departe ziua în care „Visul…”. 

Festivalul Shakespeare de la Craiova e un moment de grație, un șir de astfel de  momente, de care am ajuns să mă bucur și eu în ultimii ani. Domnul Emil Boroghină, directorul fondator al festivalului – o încântare de om.

– Ați realizat spectacole în teatrele din București, Satu Mare, Ploieşti, Baia Mare, Tulcea, Miercurea Ciuc, Giurgiu, Sibiu, Constanţa, Oradea, Timișoara. Ați traversat România, ați văzut orașe, sate, zone etc. Prin ce vă fascinează România de astăzi? Ce vă întristează? Ce i se întâmplă, acum, României?

Mă doare aproape în fiecare zi că suntem din cale afară de gălăgioși și de o vulgaritate agresivă. Cunosc prea mulți oameni care dacă nu folosesc frecvent expresiile obscene la modă și înjurăturile de rigoare au senzația că n-au personalitate, iar dacă au ghinionul să  rostească vreo formulă de politețe sau cuvintele tandreții, să zicem, au senzația că li se taie din salariu pe viață și câțiva ani după. Dar poate sunt exagerate pretențiile mele. Poate că nu (mai) e de unde. Componenta noastră nobiliară, câtă a fost, multă, puțină, s-a cam dus; au murit mulți în al doilea război mondial, iar apoi regimul comunist a distrus metodic (în pușcării, în minele de plumb, la Canal) aproape tot ce a mai rămas din elita românească. Fenomenul Pitești e una dintre monstruozitățile secolului XX. S-au salvat unii care au plecat din țară la timp (Eliade, Cioran, Ionescu, Enescu, Brâncuși…). Au fost și unii care s-au fofilat, s-au dat cu regimul, dar asta nu e salvare, e fofilare. Mă fascinează faptul că am avut (mai ales în munți) cea mai lungă rezistență anticomunistă din toate țările lovite de lepra roșie, dar mă doare că cea mai mare parte a populației a pactizat cu diavolul. Mă întristează  că nu învățăm mai nimic din istorie. Nu dăm multe parale pe memorie; am trait și trăim cu convingerea că, până una-alta, capul plecat sabia nu-l taie și uităm că, până la urmă, capul plecat sporește pretențiile călăului. Dar, poate că numai așa s-a putut rezista pe-aici, printre imperii, printre marile puteri și marile interese economice, financiare.

Mă pune pe gânduri că ne declarăm creștini, dar nu prea ne iubim semenii. Prea-i mult dispreț peste tot. Suntem intoleranți cu țâfnă față de o droaie de nimicuri, în timp ce trecem cu vederea lucruri intolerabile.

Tare mă tem că are dreptate Cioran când spune că paradoxul poporului roman e că este, în același timp, nefericit și ușuratic.

Mă fascinează, de la nedumerire până la bucurie,  că trăiesc totuși și printe oameni care au sperat și au îndrăznit, printre oameni care mâine o vor lua de la capăt.

– Felicitări pentru premiul obținut pentru spectacolul „Ovidiu – exilatul de la Pontul Euxin” al Teatrului Național Radiofonic din București, cu Emil Boroghină în prim-plan. Forța cuvântului, a rostirii ne uimește în acest spectacol, ne surprinde și faptul că mesajele poetului antic rămân actuale. Vă regăsiți în Tristele și Ponticele lui Ovidiu? Ce versuri vă bântuie, ce versuri vă luminează, vă energizează?

Mă regăsesc în măsura în care uneori cred că suntem exilați pe lumea asta, oriunde ne-am afla. Poate că-i de vină  plecarea noastră și îndepărtarea continua din/de paradis. Iar dacă nu din paradis, atunci, în ceea ce mă privește, din satul meu natal, din Negreia

Am realizat câteva „biografii – poetice”  la Teatrul Național Radiofonic, dar și pe scenă („Un tramvai numit Popescu” după viața și opera lui Cristian Popescu, „Astăzi nu se fumează” după viața și opera lui Iustin Panța, însoțit de câteva poeme ale lui Mircea Ivănescu, „Ispita Cioran” după viața și opera lui Emil Cioran – pentru mine un mare poet tragic, „Ghidul copilăriei retrocedate” după viața și opera lui Andrei Codrescu, poet… american de origine sibiană, „Călătoria” după opera lui Constantin Abăluță, „Domnul Urmuz scrie pagini bizarre” după viața și opera lui Urmuz – un fabulous precursor al literaturii absurdului). Așa că mă simt însoțit de unele din textele autorilor pe care i-am frecventat,  începând cu cele populare pomenite la început… De pildă: „Și apoi eu sunt român, iar noi, românii, când ne sună ceasul suntem mai întotdeauna prinși asupra vieții ca hoții asupra faptului”… „Apocalipsa, dragostea mea” și „Moartea mea din flori” a lui Cristi Popescu. „Simt că sunt liber, dar știu că nu sunt”,  „Infernul e rugăciunea interzisă” sau „A te pierde în Dumnezeu – nu cunosc expresie mai frumoasă”  – ale lui Cioran.  „Ziua asta  mi se pare cunoscută.  Poate seamănă cu ziua în care am fost născut…. Nu vreau să fiu cel care nu sunt, dar nici cel care sunt” sau „ O bună parte din acest pământ îmi e mai îndepărtat decât luna” –  Constantin Abăluță. Sau altele, pe care nu le-am pus în scenă: „Iubită n-am, nici casă und’ să stau / Și nici un loc în care să trăiesc, / Dar orice lucruri cărora mă dau / Devin bogate și mă cheltuiesc” – Rilke (aceste versuri le știu de pe vremea liceului).

– Spectacolul radiofonic „Ovidiu – exialtul de la Pontul Euxin” va ajunge și la Chișinău, este inlcus în programul Reuniunii Teatrelor Naționale, audiția va avea loc pe 22 septembrie. Ce cunoașteți despre Basarabia? În satul dvs. natal, ați auzit ceva de Basarabia? Ce se discută azi despre Basarabia, în mediul în care activați? Ați mai fost la Chișinău? Când o să veniți?

Copil fiind, auzeam câte ceva despre Basarabia. Știam că e un loc (relativ) apropiat și totuși îmi părea „mai îndepărtat decât luna” (vorba versului lui Abăluță). Mai auzeam câte ceva și de la Radio Europa Liberă. Dar asta, culmea!,  făcea din Basarabia un ținut și mai îndepărtat. Dar un loc care dispunea de un statut magic în imaginarul meu de copil. Apoi, după 89, am cunoscut studenti basarabeni veniți la studii în România, la București. Eram contrariat că ei între ei, mulți, vorbeau rusește. Nu prea înțelegeam, mai cu seamă că cei pe care îi cunoșteam eu erau, majoritatea, studenți la actorie și aveau un pronunțat accent coborât direct din limba rusă, care-i o limbă de care eram amorezat efectiv (s-a întâmplat după ce am văzut, la Târgu Mureș, un film cu „Frații Karamazov”), dar una-i una și alta-i alta…

Din păcate n-am fost niciodată la Chișinău. Cine știe, poate că într-o bună zi…  Acum nu mai există departe. Dar mi se pare că nu prea mai există nici aproape. Odată cu departele a dispărut și aproapele. Sau sunt pe cale de dispariție. Și ar trebui ocrotite prin lege. Prin care lege?

–   Cum e marcat Centenarul Unirii în România? Cedeți că granița de pe Prut va dispărea, credeți că se va produce Unirea celor două maluri?

Mă tem că ne surprinde (la nivel instituțional) Centenarul, cum ne surprinde în fiecare an că vine iarna și ninge. Sper să mă înșel. Poate că se vor încropi unele serbări care vor bifa Centenarul. Dar avem oare conștiința acestui fapt istoric? Și oare suntem în stare să-l acoperim în fapte? Vom vedea. (Eu încerc să duc la bun sfârșit un spectacol radiofonic după „Pădurea spânzuraților”, capodopera lui Liviu Rebreanu, după o dramatizare proprie, cu actori care fac roluri foarte bune; înregistrările au fost deja încheiate, urmează montajul.)

Nu știu, nu cred că am calitațile necesare unui oracol. Ce știu eu? Poate că se va îndura Cel de Sus, că cei de jos… după cum se știe, sunt mai neîndurători. Neîndurători – unii, neputincioși – alții, nepăsători – mulți. Nepăsători, dar mulți.

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.