„Mă exasperează mediocritatea literaturii române de azi”

Interviu cu Alex Ştefănescu, critic literar, prozator, dramaturg, Bucureşti

 

– Stimate dle Alex Ştefănescu, mai credeţi în renaşterea literaturii? Vă pun această întrebare, fiindcă astăzi publicitatea, artele vizuale, diversele sporturi şi show-uri au împins literatura la margine, iar scrisul suportă mutaţii înfiorătoare ce proliferează nestingherit pe internet.

 

Da, cred. Dar nu spun asta ca să-mi fac singur curaj sau ca să fiu politicos cu dvs.(optimismul e o formă de a fi politicos). Chiar cred. Câtă vreme oamenii vor folosi cuvintele ca să comunice între ei, va apărea şi va reapărea mereu tentaţia de a le folosi şi neconvenţional, pentru a-i amuza pe cei din jur, pentru a-i emoţiona, pentru a-i angaja într-un joc etc. Până şi semafoarele se plictisesc să transmită mereu aceleaşi mesaje (de altfel, absolut necesare). Am văzut cu ochii mei cum unul de pe Calea Victoriei şi-a aprins simultan luminile roşie şi verde, tocmai când se pregătea să treacă strada o fată frumoasă. Era un îndemn jucăuş-tandru, „poţi să treci, poţi să şi nu treci”, de genul celui din versurile populare: „Du-te-ncolo,/ Vino-ncoace,/ Lasă-mă/ Şi nu-mi da pace!”

 

– De ce aţi lansat acum câţiva ani un fel de apel disperat: „Caut un scriitor genial”?

 

Mă exasperează mediocritatea literaturii române de azi, nu aceea practicată cu candoare, ci aceea care a devenit un fel de program estetic al tinerei generaţii. Acum câţiva ani, elevii de liceu, indignaţi că li se cere să înveţe prea mult, au făcut o demonstraţie, purtând pe piept pancarte pe care scria. „Nu suntem genii!”. Am reacţionat atunci printr-un articol: „Să vă fie ruşine că nu sunteţi genii!”.

Cum naiba să ai şaptesprezece ani şi să nu fii geniu?! Iar dacă totuşi se întâmplă să nu fii, suferă în tăcere, nu ieşi pe stradă să te lauzi cu mediocritatea ta!

 

– Dacă ne-am imagina literatura ca pe-o imensă pădure, atunci un scriitor genial ar putea fi comparat cu un arbore de secvoia? Scriitorii minori sunt arbuştii acestei păduri? Numiţi, vă rog, câţiva „stejari” şi câţiva „zmeuri” ai literaturii române de după 2000.

 

După 2000, în literatura noastră n-a crescut niciun stejar. Au apărut, în schimb, numeroşi corcoduşi (pom fructifer specific României, cu fructe mici, de o consistenţă mălăiaţă şi de un dulce anost; remarcabilă este acreala dintr-o primă etapă de dezvoltare a acestor fructe, când sunt folosite la gătit în loc de oţet).

Un geniu pe care l-am  cunoscut îndeaproape a fost Nichita Stănescu. El mi-a făcut cel mai frumos dar din câte mi s-au făcut vreodată: mi-a dictat un poem splendid chiar în timp ce-l improviza, m-a îndemnat să-l citesc cu glas tare, apoi i-a dat foc cu bricheta, ca să rămână numai al nostru.

 

– De ce volumul Dvs. „Istoria literaturii române contemporane (1941–2000)” conţine nu doar texte, ci şi 1500 de ilustraţii? De ce vă interesează nu doar cărţile autorilor, dar şi secvenţe din viaţa lor de zi cu zi? Mizaţi şi pe imagine, nu doar pe cuvânt?

 

Ilustraţiile din „Istorie…” au, sper că aţi observat, o valoare documentară, nu decorativă. Îmi place să-mi amintesc mereu că scriitorii sunt oameni, pentru ca să mă bucure şi mai mult limbajul lor zeiesc. E uimitor cum un om cu mătreaţă şi intestine pline de materii fetide reuşeşte să scrie texte luminiscente. La fel mă mir când văd lacuri noroioase acoperite de nuferi.

 

– Vă puteţi da seama din jumătate de pagină de text literar dacă autorul acestuia are sau nu are stil? Dacă puteţi, vă rog, exemplificaţi.

 

Despre cărţile slabe îmi dau seama foarte repede că sunt slabe. Chiar şi despre un roman din această categorie îmi fac o idee de la primele pagini, chiar dacă are cinci sute de pagini. De ce? Pentru că textele scrise convenţional, fără forţă de creaţie, sunt previzibile. (Odată, i-am povestit unei vecine de bloc – supărată că nu reuşise să vadă cel mai recent episod dintr-un serial TV – ce se întâmplă în acel episod. Deşi… nici eu nu-l văzusem.)

Despre cărţile bune îmi dau seama mai greu, după ce înaintez mult cu lectura, că sunt bune. Poate că presimt ceva, de la început, dar confirmarea vine pe parcurs.

 

– Există autori care au supravieţuit volumului Dvs. „Cum te poţi rata ca scriitor” şi au scris ulterior cărţi mai bune decât cele desfiinţate de Dvs.? Orice autor are nevoie să fie criticat?

 

Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori (printre care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori). În fond, mă aflu într-o situaţie similară cu scriitorul: nici el, când descrie un trandafir, nu se adresează acelui trandafir.

Un scriitor poate folosi însă impresia mea (şi a altora) despre textele lui pentru a-şi regla modul de a scrie.

Dintre scriitorii prezentaţi în volumul „Cum te poţi rata ca scriitor” sau la emisiunea TV „Tichia de mărgăritar” unii au obţinut sprijin financiar, de la diverse instituţii, pentru alte cărţi, ceea ce dovedeşte că impostura n-are moarte.

 

–      Vă place să fiţi criticat? Cum reacţionaţi? Începe să vă doară inima?

 

Îmi place să fie comentate cărţile mele, favorabil sau nefavorabil. Nu-mi place să simt însă ura îndreptată împotriva mea. Odată, în faţa unei săli pline, din care nu lipseau cei care mi-au denigrat furibund „Istoria…”, am spus: „Să presupunem că lucrarea mea este un eşec. În cazul acesta, de ce nu mă compătimiţi? Aţi putea spune: săracu’ Alex, a lucrat zece ani la o carte şi n-a ieşit nimic! De ce mă duşmăniţi?”.

Da, începe să mă doară inima când citesc negru pe alb (exemplele nu sunt fictive): „Păstrăm mereu o şampanie pentru momentul fericit când ni se va aduce vestea că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai”, „Alex. Ştefănescu nu s-a născut din spermă, ci dintr-o picătură de diaree cu care tatăl lui a fecundat-o pe mama lui” etc.

 

 – O scriitură naturală mai are şansa de a-l impresiona pe cititorul fascinat de tehnologii şi dependent de ele?

 

Nu contează formula folosită, ci numai personalitatea celui care o foloseşte. Poezia lui George Bacovia e seducătoare prin monotonie. Poezia lui Virgil Teodorescu e plictisitoare prin monotonie.

 

– Aţi încheiat cartea Dvs. „Bărbat adormit în fotoliu” (Ed. Curtea veche, 2010) cu nuveleta „Pe Prut”, care atinge până la lacrimi. În ea povestiţi cum bunelul Dvs., originar din Herţa, v-a văzut pentru prima dată peste apa Prutului, el aflându-se pe malul stâng, în URSS, iar Dvs., cu tatăl dvs., pe malul drept. Cenuşa tatălui Dvs. a fost aruncată, la dorinţa lui, tot în Prut. Râul acesta vă atrage ori vă înspăimântă?

 

Râurile, chiar şi cele mai mari, îmi sunt familiare. Am înotat în multe din ele – Suceava, Bistriţa, Siret –, am înotat chiar şi în Dunăre. Şi am şi pescuit. Le cunosc secretele. Aşa cum pot să înnoptez într-o pădure, fără teamă, pot şi să mă scufund în apa unui râu, la câţiva metri adâncime, ca să descâlcesc firul de nylon al undiţei din hăţişul de plante subacvatice. Nu mă înspăimântă Prutul, mi-e drag. Şi mă doare sufletul că istoria i-a rezervat un rol funest, care nu i se potriveşte, să-i despartă pe români de români. Prutul este un râu prietenos. Am în minte exemplul tatălui meu, care a vrut să-şi găsească liniştea în apele lui.

 

– Ce rol are Prutul în literatura română?

 

Vă dezamăgesc, dar cred că n-are niciun rol.

 

– O deplasare la Chişinău nu e pierdere de timp pentru un scriitor bucureştean de primă linie? Vă rog să răspundeţi cu maximă sinceritate la această întrebare.

 

Cred că un scriitor bun ştie să valorifice (intelectual, afectiv) o asemenea deplasare (tocmai de aceea e un scriitor bun). Ca să nu mai vorbim de faptul că noi, românii din dreapta Prutului, avem datoria să reparăm măcar ceva din greşeala de neiertat pe care am făcut-o, abandonând Basarabia în împrejurările celui de-al Doilea Război Mondial şi nemainteresându-ne de soarta ei timp de o jumătate de secol.

Din punctul meu de vedere, scriitorii talentaţi din Republica Moldova sunt foarte talentaţi (aşa cum fetele frumoase din Republica Moldova sunt foarte frumoase). Aceeaşi părere o am despre scriitorii din judeţele Suceava, Botoşani, Bacău sau Iaşi.

 

– Sincronizarea literaturii române de pe malul stâng al Prutului cu cea de pe malul drept e o temă depăşită? Ce teme privind viaţa noastră literară ar fi mai actuale?

 

În literatură nu există progres, există numai schimbări ale modei literare. În tehnică, da. Un computer dintr-o nouă generaţie este aproape sigur mai bun decât unul dintr-o generaţie anterioară. Dar în creaţia literară contează numai şi numai talentul (în sensul larg al cuvântului). Sincronizarea generează multă literatură proastă, fiind confundabilă cu imitarea.

Constat, de exemplu, că unii autori tineri din Basarabia practică mizerabilismul după exemplul celor din România. Cu alte cuvinte, stilul golănesc face prozeliţi.

 

– Câte ore pe zi citiţi? Câte ore scrieţi?

 

Dorm, în mod obişnuit, patru ore pe zi, între 2 noaptea şi 6 dimineaţa. Dimineaţa, cu o stare de spirit voluntară, bărbătească, scriu. Seara, receptiv, feminin, citesc. În rest, mă ocup de îndeplinirea a numeroase obligaţii sociale şi de… grădină (de câţiva ani încoace, grădinăritul a luat pentru mine locul vieţii amoroase!)

 

– Dacă ar fi posibilă reîncarnarea, aţi dori să fiţi copac în altă viaţă? Ce copac?

 

Da, copac. Şi anume un cireş care face cireşe amare.

 

–       La ce carte lucraţi în prezent?

 

La o carte despre Eminescu. În cuprinsul ei fac abstracţie de moda filosofării pe marginea textelor eminesciene. Analizez poem după poem şi explic în ce constă frumuseţea fiecăruia.

 

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.