„Mă bucur când răsare o nouă zi”

 

Lidia Bobână a lucrat timp de 34 de ani la Radioul Naţional, iar de 16 ani este autoarea rubricii „Poveşti adevărate” la JURNAL de Chişinău. Mâine, va rotunji o vârstă a împlinirilor. Într-un interviu pentru JURNAL de Chişinău am încercat să aflăm ce crede despre actuala stare de lucruri din politica de la Chişinău , jurnalism şi dacă există viaţă în RM după pensionare.

– Stimată doamnă Lidia Bobână, aţi relatat mii de istorii de viaţă pline de tâlc, învăţăminte și dragoste pentru oameni. Care ar fi povestea de viaţă nepovestită a Lidiei Bobână?

Deşi fiecare om are povestea lui, întotdeauna îi pare a altuia mai interesantă decât cea pe care a trăit-o el. Eu am avut norocul ori poate nenorocul să mă nasc pe când părinţii mei erau foarte tineri. Mama avea 16 ani când s-a măritat, tatăl meu – abia trecuse de 17 ani. La doi ani, iată că apar şi eu pe lume. Trebuie să spun că tatăl meu a rămas orfan de tânăr. Era cel mai mare şi mai avea trei fraţi, trebuia să-i ridice cumva. O mătuşă i-a spus: „Măi Vasile, a venit timpul să te însori, altfel nu ridici gospodăria şi pe fraţii tăi. Dacă nu te însori, o să-i ia la casa de copii şi va fi şi mai mare păcat”. În casă mai locuia străbunica, în vârstă de 102 ani. Cel mai mic dintre fraţi avea cinci ani, cel mai mare – 15 ani. Acesta era coleg de clasă cu cea pe care tata avea s-o aleagă de soţie, mama mea. S-au căsătorit primăvara, iar toamna mama a împlinit 16 ani. Când m-am născut eu, tatăl meu lucra învăţător la şcoala din sat, iar maică-mea era casnică, cu toată puzderia aceea de oameni în jurul ei. Era tânără şi încă nepricepută. Evident că le era greu. Mi-au povestit că la început se jucau cu mine de parcă aş fi fost o păpuşă, nu ştiau ei cum se creşte un copil mic. Când am înaintat în vârstă, diferenţa aceasta de ani aproape că a dispărut. Întotdeauna am fost foarte buni prieteni cu unchii mei, diferenţa de vârstă fiind mică, dar şi cu părinţii mei.

– Multe dintre istoriile de viaţă pe care le-aţi relatat publicului, aveau ca temă centrală dragostea. Ce rol a jucat acest sentiment în viaţa Dvs.?

Cred că rolul principal. M-am măritat la 30 de ani, când mama mea îşi făcea griji că n-o să mai vadă nepoţi de la mine. Sunt o fire romantică de felul meu. Întotdeauna în relaţiile cu flăcăii care m-au curtat doream să iubesc şi să mă iubească. Dar s-a întâmplat aşa că mulţi mă curtau doar că eram fată de oraş şi doreau să rămână în oraş. Slavă Domnului însă că Dumnezeu m-a păzit de o căsătorie fără dragoste. Au fost cazuri când, după ce mă întâlneam de câteva ori cu cineva, tânărul dorea să vină să mă ceară în căsătorie. Eu îmi preveneam părinţii că iată, tată, o să vină cutare şi cutare… Tata însă fugea de acasă. Lucra pe atunci la Revista „Nistru”, „Basarabia”. Motiva că e în deplasare. Mama punea pe masă, mai stăteam de vorbă, dar, dacă nu era tata, nu aveau de la cine mă cere. Imediat cum dispărea tânărul, apărea şi tata de pe undeva – deplasările lui nu erau de lungă durată.

Când îl întrebam: „De ce fugi de acasă, că uite, vreau să mă mărit, dar mata nu eşti şi băieţii aceştia nu se hotărăsc să vină a doua oară să mă ceară?”, el zicea: „Ştii, când va veni momentul să te măriţi, tu n-ai să mă întrebi pe mine”. Şi într-adevăr, când l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, la Moscova, doar mi-am anunţat părinţii că vreau să mă căsătoresc. Nu mai aşteptam să zică „da” ori „nu”, o să le placă ori nu. Dar s-a întâmplat că le-a plăcut şi, în scurt timp, ne-am căsătorit. Avem patru copii şi şase nepoţi. Acum înţeleg care-s priorităţile. Când eşti tânăr, vrei să faci, în special, carieră. Când trec anii, înţelegi totuşi că familia e pe primul plan. Acum îmi pare rău pentru anii care au trecut şi nu am fost împreună cu copiii mei, să-i ascult, să-i văd, să-i cunosc mai bine. Trei dintre copiii noştri sunt stabiliţi peste hotare şi îmi pare foarte rău. Îi văd o dată în an şi asta nu-i destul ca să întreţin nişte relaţii armonioase. Fiica e căsătorită în Polonia, iar alţi doi copii sunt în România, la Bucureşti şi în Maramureş.

– Aţi relatat sute de istorii de viaţă la radio, în ziar. Care dintre acestea v-au marcat cel mai mult?

Cele mai dureroase, mai memorabile sunt istoriile din perioada când au început să plece oamenii pe căi ilegale peste hotare. Îmi relatau istorii care pur şi simplu mă cutremurau. De regulă, oamenii cereau ajutor, cei plecaţi dispăreau, lucrau ilegal, nu aveau adrese. Colaboram intens cu Interpolul, cu ministerul de Externe, de Interne, cu ONG-urile. Încercam să-i ajut, mai dădeam şi consultaţii la radio. În special m-a cutremurat o istorie povestită de o doamnă. Creştea copilul surorii sale. Cumnatul său lucra în Grecia, când a aflat că e bolnav de cancer şi că mai are de trăit cel mult un an. A decis să se căsătorească, ca să aibă un copil, să lase măcar o urmă. S-a căsătorit cu sora ei. După naşterea copilului, un băiat, tatăl acestuia a decedat. Sora i-a lăsat copilul în grijă şi a plecat la muncă în Grecia. Mergeau pe căi ilegale şi, la o cotitură într-un lanţ de munţi, s-a prăbuşit într-o prăpastie. Chiar dacă mai era în viaţă, cărăuşul a refuzat să coboare după ea. Cei din grup şi-au făcut semnul crucii şi au lăsat-o pe fundul prăpastiei. Sora a crescut copilul, tot ea a fost cea care mi-a povestit cu lacrimi în ochi această tragedie. A fost una din primele istorii care m-au cutremurat până la lacrimi. Arată drama prin care au trecut şi mai trec oamenii noştri.

– Mai păstraţi legătura cu foştii ascultători, cititorii Dvs.?

Deşi nu mai lucrez undeva într-o instituţie, sunt oameni care mai speră că i-aş putea ajuta şi astăzi. Vin cu istorii de judecată, procese dintre cele mai încurcate. Mă găsesc chiar şi acasă. Din păcate însă nu mai am contactele pe care le aveam pe vremuri.

– Care sunt temele majore care, în viziunea Dvs, sunt reflectate insuficient azi de mass-media?

Întotdeauna pe primul plan trebuie să fie problemele sociale. La noi se face foarte multă politică, dar nu politică serioasă, ci, doar vorbe cântărite, necântărite, spuse la o ocazie. Dar oamenii au nevoie de ajutor concret, să fie angajaţi în câmpul muncii, să se bucure de servicii medicale de calitate, de servicii de salubrizare efectuate la nivel etc. Instituţiile media trebuie să acorde o atenţie deosebită acestor probleme, care afectează direct viaţa oamenilor. În special o duc greu oamenii cu venituri modeste, pensionarii…

Lidia și Gheorghe Bobână

– Există viaţă în RM după pensionare?

Nu. E aşa o disperare când iese omul la pensie. Nu se aşteaptă la altceva decât la moarte. Pensionarul nu are posibilităţi ca într-un fel sau altul să-şi organizeze viaţa. În primul rând, el nu are bani. Eu am o pensie de 1460 de lei, dar trebuie să achit facturi de peste 5000 de lei. Bogdaproste că soţul lucrează şi ne putem permite, dar ce fac cei care sunt singuri? Dar în R. Moldova sunt foarte mulţi pensionari singuri şi bolnavi. Am fost în Polonia, unde cea mai mică pensie e de 100 de euro, cea mai mare e de 1000 de euro. Atât de liberi se simt pensionarii acolo, se întâlnesc la o cafea, călătoresc, trăiesc şi gândesc altfel. Din păcate, viaţa în Moldova e mult mai grea.

– Ce părere aveţi despre actuala stare de lucruri din politica de la Chişinău? Fiind o jurnalistă care se bucură de simpatia oamenilor, n-au încercat politicienii să vă solicite sprijinul în campaniile lor electorale?

Au existat tentative, dar nici n-aş vrea să-i amintesc aici. De ani buni, te pun în situaţia de a alege între rău şi mai rău. Votezi pentru cineva care parcă îţi pare că e mai curăţel. Nu trece nicio lună, două şi îţi dai seama că e un potlogar ca şi ceilalţi. Iată care e tristeţea noastră. Dacă ar fi mâine alegeri, eu n-aş şti pentru cine să votez. Toţi sunt implicaţi în diferite scheme. Doar o reformă bună anticorupţie ar putea redresa această stare de lucruri.

– Cât de mult v-a influenţat de-a lungul carierei tatăl Dvs., scriitorul Vasile Vasilache?

M-a influenţat foarte mult. Doream să devin scriitor ca şi tata. Am fost foarte apropiaţi. Înainte de moartea lui, îmi telefona în fiecare dimineaţă, la ora şapte. Mă întreba ce mai este nou şi îmi spunea ce mai are el nou. Când i-am spus că vreau să devin jurnalist, m-a sfătuit să merg la facultatea de limbi străine. Am absolvit facultatea de spaniolă, dar această limbă se preda doar în câteva şcoli, unde nu aveau nevoie de profesori. Până la urmă, tot la radio m-am angajat, unde am lucrat 34 de ani, după care încă 16 ani am scris şi continui să scriu pentru JURNAL de Chişinău.

– Ce vă bucură şi ce vă întristează azi cel mai mult?

Mă bucur că am nepoţi. Ţin la mine şi se bucură de fiecare dată când ne calcă pragul casei. Îmi place să citesc, chiar dacă am grave probleme cu vederea, găsesc timp pentru lecturi. Citesc azi „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” de Gabriel Garcia Marchez. Mă întristează anii, bătrâneţea, iar toate celelalte se repară. În suflet însă sunt de 18 ani. Mă bucur când răsare o nouă zi, că uite acuşi voi păşi desculţă pe primele fire de iarbă verde. Mă bucur că se pregăteşte pentru tipar „Jurnalul” tatei. Fratele meu Victor îl pregăteşte. Mă sună fratele şi mă întreabă: „Ţii minte? Ia uite, ce scrie tata”. N-am citit „Jurnalul” tatei. Sunt curioasă, poate chiar mai mult decât ceilalţi cititori să văd ce scrie.

Vă mulţumim pentru interviu.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu