„M-am născut în România Mare. Sunt mândru că sunt român cu actele în regulă”

Interviu cu fratele cel mare al compozitorilor Petre și Ion Teodorovici, Adrian Teodorovici

Adrian Teodorovici s-a născut la 9 mai 1939, în satul Glinjeni, raionul Fălești, în România Mare, dintr-un tată român și o mamă poloneză. A studiat la Colegiul de medicină veterinară din Leova. Apoi a absolvit două instituţii de învățământ superior din Odesa şi Rusia, specialitatea apicultură. După aceste două facultăţi, muzica a rămas doar o pasiune. Locuieşte împreună cu soţia într-o casă, la construcţia căreia au contribuit mult şi fraţii săi trecuţi din viaţă.

  • Stimate Domnule Adrian Teodorovici, ați ajuns la onorabila vârstă de 80 de ani. E mult sau puțin?

În realitate, nu sunt ani mulți. Prea repede au trecut aceste opt decenii. Parcă toate au avut loc ieri, alaltăieri. Păstrez și am multe amintiri, unele frumoase, altele triste și pline de lacrimi. De toate am trăit în viață. Omul ar trebui să aibă o viață lungă, fără o limită stabilită. În societatea noastră însă cei trecuți de 60 de ani sunt abandonați, dați într-o parte – și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul. Mulți se distanțează de tine. Dar omul trebuie să rămână om până la ultima suflare. El găsește ce să facă la orice vârstă, are de unde da un sfat bun, știe cum să reacționeze într-o situație, cum să încurajeze pe cineva într-un moment dificil.

  • Ce vă bucură azi? Ce vă întristează cel mai mult?

Bucuriile m-au tot înconjurat. Viața mea a fost complicată. M-am născut în timp de război. Mama a decedat când aveam 18 luni. Am fost apoi rătăcit și de neamurile ei, chiar furat de neamurile tatei. Astfel am pierdut urma rudelor din partea mamei care erau de naționalitate poloneză. După război, ele au plecat de aici. Probabil, s-au retras în Polonia și pe timpul regimului comunist nu se putea da de urma lor. Așa mi-am pierdut o parte din rădăcinile mele. Dar greutățile astea m-au ajutat să trec mai ușor prin altele. Dacă am ajuns la această vârstă, înseamnă că am învins totuși și sunt puternic.

Anul 1962. Adrian Teodorovici, alături de tatăl său, Cristofor Teodorovici. În braţe îl ţine pe fiul Vladimir

  • Ce a fost cel mai greu – atunci şi acum?

Îmi amintesc că am început cu un opaiț care lumina camera pentru jumătate de oră în casă, iar acum avem electricitate și pe stradă. Toate străzile din Leova sunt luminate. Asta mă bucură. Dacă am avea o conducere a statului cinstită și bună, am avea și un alt trai și o dezvoltare social-economică înaltă. Dar toți care ne conduc ne trădează. Suntem asupriți şi nu găsim dreptate nicăieri. Nu te poți duce la un medic fără mită, la un judecător fără mită. Și nimeni nu ia măsuri. N-ai cui te jelui. Ești furat chiar și de băncile care activează la fel printr-un mod corupt pentru cetățenii simpli ca noi. Și mai mult mă întristează că multă lume de a noastră nu este informată corect și votează pentru un pachet de macaroane și la conducere ajung tâlharii și afurisiții care exploatează oamenii. Ei trăiesc, dar majoritatea populației suferă și abia de rezistă.

  • Arătați ca un stejar puternic, chiar dacă părul v-a albit complet. Privirea vă este mai mult în trecut sau în viitor?

Eu am o vârstă… Trecutul meu mă întristează. I-am petrecut în lumea cealaltă pe părinții şi frații mei – Petre și Ion, și pe unicul meu fecior, la vârsta tinereții. Dar sunt cu privirea spre viitor. Viitorul mă bucură. Și eu, și soția mea, Anisia, ne bucurăm că o avem pe fiica noastră Cornelia, chiar dacă locuiește departe de noi. Eu cred în viitor și zilnic prind la curaj și-mi insuflu că mai trebuie să lupt puțin pe pământ. Asta mă ține în viață. Am puterea de a mă încadra în orice luptă pentru îmbunătățirea situației din statul nostru.

  • Credeți că așteptările fraților Dvs., Petre și Ion, exprimate în piesele compuse și interpretate de ei, s-au realizat măcar parțial?

Da, multe lucruri s-au realizat. Suntem totuși independenți și vorbim, scriem românește. Când erau ei în viață, era un mediu prielnic, bogat spiritual prin prezența poeților Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi. Erau patrioți! Mi-amintesc și de primul președinte al parlamentului, Alexandru Moșanu, cu ce energie a condus. Apoi îmi amintesc cum a luptat ministrul culturii de atunci, Ion Ungureanu, pentru aceste idealuri. În toată ziua îmi amintesc de ei, de frații mei și de alți oameni ai neamului nostru românesc, care, din păcate, nu mai sunt în viață. Cu frații mei adorm și cu dânșii mă trezesc. Mă gândesc la energia pe care au dat-o pentru lupta pentru independența statului nostru și pentru graiul matern. Aș vrea să prelungesc ideile lor şi să nu permit nimănui să calce în picioare aceste idealuri.

Dragostea de patrie și de neam vine din familie, de la tata, Cristofor Teodorovici. Tata a suferit mult din cauza asta. Avea un cor cu opt voci. Nu mai sunt azi așa coruri prin școli, cum era al lui tata. Și atunci îi puneau piedici pentru succesul pe care îl avea ca să nu se evidențieze prea mult. Nu-i dădeau autobuz ca să participăm la festivaluri ș.a… Era chemat de multe ori la KGB. Dar el nu şi-a schimbat părerea. Așa ne-a educat și pe noi.

Sunt zile când am stări depresive, dar mai deschid presa, văd că sunt oameni care au aceleași gânduri ca și mine, asta-mi dă puteri – faptul că mai avem multă lume bună printre noi.

  • Dacă i-ați avea în față, ce le-ați spune fraţilor Dvs.?

Le-aș spune că educația tatei, ideile noastre de libertate, limbă, istorie și neam să le cânte și să le perpetueze mai departe prin creațiile lor. Petrică scria cântece dulci, sentimentale, dar are și patriotice. Ion însă avea dezvoltată dragostea de patrie, moștenită de la tata. Piesele lui sunt combative. Cred că le-aș spune că, acum, cea mai puternică armă de luptă este arta. Sunt convins că unirea cu România s-a făcut demult prin artă. Toate cântecele noastre și ale lor s-au combinat, cântat și au făcut o centură pe care nu o va putea rupe nimeni. În artă deja suntem uniți cu România. Suntem aceeași țară. Ne mai rămâne să ne unim doar juridic. Frații mei ar fi trebuit să trăiască și azi și să prelungească lupta pentru dreptate, adevăr, unire, prin compozițiile muzicale, și mai aprig. (Plânge)

  • Vă amintiţi ce vă spunea tatăl Dvs. despre gardul de sârmă ghimpată?

Noi am trăit chiar la frontieră. Tata tot timpul spunea că sârma ghimpată va cădea peste ani. Prin anii 1992-1993, Petrică venise cu un concert la Leova, iar sârma ghimpată era chiar la vreo 50 de metri de clădirea Casei de Cultură. Atunci, îndemnat de el, am îndrăznit și am rupt primii sârma ghimpată de lângă Casa de Cultură. Prin Nisporeni deja era ruptă. Apoi și alți oameni au scos-o. Timp de o săptămână dispăruse sârma ghimpată de la Prut, de la Leova, Hâncești, Cahul.

  • Ați reușit să redobândiți cetățenia română?

Da, mi-am redobândit cetățenia română. Mă gândeam că dacă se întâmplă ceva cu mine, apoi vreau să plec de pe pământ cetățean român, pentru că m-am născut în România Mare. Sunt mândru că sunt român cu actele în regulă.

  • Dle Teodorovici, ce v-a plăcut să faceți mai mult în viață și nu ați reușit, dar ați vrea să faceți chiar acum?

Am vrut să fac doar muzică în viață. Aveam auz muzical perfect. La școală când cântam, tata avea în mână un camerton care dădea tonul, uneori îl uita acasă. Când începea repetiția, trebuia dat tonul piesei, prima notă. Eu eram în mulțimea de discipoli și-mi spunea să-i cânt nota „la”. O cântam cu exactitate. Băieții m-au poreclit „Camerton”. Așa mă strigau și pe stradă: „Camerton!”. Nu am avut posibilitate să învăț muzica de la început. Tata a vrut să mă trimită la conservator, dar eu, cu sânge de poleac în mine, n-am vrut să merg. Consideram că nu eram bine pregătit, că nu aveam studii muzicale temeinice. Dar de muzică nu m-am lăsat. E cea mai mare pasiune a mea. În fiecare dimineață cânt puțin. Acest exercițiu muzical este în loc de exerciții fizice. Muzica îmi răscolește sufletul, îmi dă puteri pentru munca fizică de pe lângă casă. Astfel mă simt nu ca un octogenar, dar ca un tânăr de 18 ani. Cânt piesele fraților, ale mele, pe care le scriu de ani de zile.

  • Trăiți la Prut. Aveți o prisacă. Care sunt azi activitățile Dvs.?

Sunt încărcat cu lucru. Pe de o parte, e mult pentru vârsta mea. Iar pe de altă parte, așa s-a întâmplat în viață că nu am copiii lângă mine. Unica fiică este stabilită în Italia. Trebuie să duc drapelul acestei case mai departe, să nu las să se ruineze nimic. Activitățile mele mă mențin în formă. Sunt mereu în mișcare. Așa voi continua. Mă mențin cu mâncare puțină, ceaiuri din buruieni, miere de albine, pe care o consum zilnic, fructe și legume. Lumea noastră trebuie să citească, să se informeze ca să ducă un mod sănătos de viață.

Interviu realizat de Victoria Popa

victoriapopa80@gmail.com

 

The following two tabs change content below.