„M-am împrietenit cu țara întreagă, datorită teatrului”

Interviu cu Elisabeta Pop, critic de teatru, traducător, Oradea, România

Elisabeta-POP_resize-410x352

– Dragă Elisabeta Pop, Festivalul Național de Teatru din București, cel mai important eveniment teatral din capitala României, a împlinit toamna aceasta 25 de ani. Cum arăta Bucureștiul în 1990, anul primei ediții?

Bucureștiul la acea vreme arăta îngrozitor, în centru aparatele telefonice erau smulse, agățate, era murdărie, mizerie pe jos, lume agresivă pe străzi. În unele zone ale capitalei epoca Ceaușescu se simțea chiar bine de tot, orașul era cenușiu, clădirile – jerpelite, vedeai multă țevărie ruginită de ani și ani, abia începeau renovările. Palatul Regal și Biblioteca Centrală Universitară erau devastate, se vedeau urmele gloanțelor, ele chiar erau numite casele împușcate. Oamenii, după Revoluție, erau înnebuniți să cumpere, să vândă, să facă tot ce înainte de 1989 le fusese interzis. Era greu și cu mâncarea, au fost ani de ruptură, ani dificili, dar lumea era totuși însetată de schimbări, vroia o revenire la normalitate.

– Festivalul Național de Teatru a luat ființă la inițiativa criticului de teatru Valentin Silvestru. Ce-ți amintești de începuturile FNT-ului?

La început eram într-un fel de ceață a căutărilor, a tatonărilor. Cu toate acestea, chiar de la primele sale ediții, FNT exprima starea tetarului românesc la data respectivă, selecțiile se bazau pe valori regizorale, actoricești. S-a căutat întotdeauna spectacolul de valoare, indiferent cine era selecționerul – Cristina Dumitrescu, Alice Georgescu, Marina Constantinescu, Cristina Modreanu, Ion Parhon sau altcineva. Am simțit nevoia selecționerilor de a bate țara și de a găsi spectacole bune.

– Unde activai în anii nouăzeci? Cum se explică longevitatea ta în meseria de critic teatral?

În anii nouăzeci eu eram secretar literar la Teatrul de Stat din Oradea. Am lucrat în acest teatru treizeci de ani, dar chiar și după pensionare continui să profesez, nu te poți rupe de această profesie, e mai degrabă o vocație decât o meserie. Nu m-am considerat niciodată mare critic de teatru, dar sunt un critic dinăuntru, din culisle teatrale și, probabil, de aici o anumită blândețe, o înțelegere pentru actul teatral, pentru că știu câtă muncă este în spatele fiecărui spectacol.

– Oamenii de teatru din România te iubesc, majoritatea îți spun Vetuța.

Și eu îi iubesc! Îmi sunt dragi, îi admir, eu chiar cred că nu poți face teatru fără dragoste. Îi cunosc pe mulți dintre oamenii de teatru români, unii din ei au fost la Festivalul de Teatru Scurt din Oradea, cel mai vechi festival de teatru din România. Sunt invitată la premiere în diferite orașe, dar desigur, la București, în cadrul FNT pot vedea cea mai bogată selecție de spectacole din întreaga țară.

– De ce Teatrul de Stat din Oradea nu a fost invitat la ediția curentă a FNT?

E o întrebare care mă muncește și pe mine. Selecționerul unic Marina Constantinescu a fost la Oradea, dar nu i-a plăcut nici un spectacol. Problema teatrului orădean e că de-a lungul anilor s-au schimbat des directorii. Actualul director, Daniel Vulcu, a început să invite regizori de linia întâi să monteze la Oradea și totuși nu se fac spectacole competitive. Probabil, există o hibă, aș vrea și eu să înțeleg dacă e ceva legat de trupă sau de alegerea textelor, sau de management.

– Ce spectacole din FNT 2015 te-au impresionat, te-au tulburat?

În primul rând mulțumesc Marinei Constantinescu pentru faptul că m-a invitat la festival. Le-am mulțumit întotdeauna directorilor FNT că mă invită, fiindcă de obicei bugetul e sărăcăcios și poți fi ocolit. Eu mă bucur că sunt chemată, astfel cunosc mișcarea teatrală românească.
Anul acesta festivalul a inclus 47 de spectacole, dintre acestea apuci să vezi doar vreo 15, așa că e foarte greu să faci o analiză de ansamblu.
Tema conflictului, a agresiunii, a războiului e foarte actuală, Marina a invitat două spectacole de rezonanță internațională: ”Războiul”, în regia lui Vladimir Pankov, o coproducţie a Festivalului Internaţional de Teatru ”Cehov” de la Moscova şi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Edinburgh, și ”Front” în regia lui Luk Perceval, o producţie a Thalia Theatre din Hamburg. ”Războiul” e o dramatizare după romanul ”Moartea unui erou” de Richard Aldington, după scrieri de Nikolai Gumilev și ”Iliada” lui Homer. Iar ”Front” a fost realizat după scrieri de Remarque și Henri Barbusse. Faptul că regizori celebri fac dramatizări, filtrate prin propria lor gândire, îmi pare semnificativ, astfel de montări sunt mai veridice, vin din interior, nu urmăresc efecte exterioare. O dramatizare foarte reușită e și ”20 de ani în Siberia”, un monospectacol tulburător cu Amalia Ciolan, după mărturiile Aniței Nandriș-Cudla. Dintre spectacolele puternice din festival aș menționa și ”Mein Kampf” de George Tabori în regia lui Alexandru Dabija, ”Lecția” de Eugene Ionesco în regia lui Mihai Măniuțiu, ”UbuZdup!” în regia lui Gábor Tompa, o adaptare după „Ubu înlănţuit” de Alfred Jarry. Mi-a plăcut și ”Conversație după înmormântare” de Yasmina Reza, piesă montată la Teatrul ”Bulandra” de Ducu Darie, un regizor care îi iubește mult pe actori și asta se vede în spectacol. O revelație pentru mine a fost ”The history boys” de Alan Bennett al Teatrului Excelsior, cu Mihai Dinvale în rolul principal.
Neapărat vreau să pun în evidență și câteva nume de actori străluciți pe care publicul a avut norocul să-i vadă pe scenă în acest festival – Oana Pellea, Teodor Corban, Marian Râlea, Marius Manole, Ofelia Popii, Tudor Chirilă, Vava Ștefănescu, Emilia Dobrin, Sorin Leoveanu, Anca Hanu, Florin Piersic jr.

– Cât de activă e generația tânără în teatrul românesc?

Întotdeauna caut în festival spectacole după textele unor dramaturgi tineri. ”Casa cu pisici” de Radu Iacoban, în regia dramaturgului, e un început bun pentru un autor tânăr. Dar mi-aș fi dorit o prezență mai vizibilă a dramaturgiei tinere.
Continuă să fie foarte interesante căutările lui Radu Afrim, apreciez neliniștea lui, nevoia de a răspune unor întrebări intime cu modalități artistice moderne. Radu Afrim a adus în festival două spectacole, ”Tihna” de Attila Bartis, producție a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, compania ”Tompa Miklós” și ”Bizoni. Fabula urbană #2” după Pau Miró (Teatrul Naţional ”Radu Stanca” din Sibiu), sălile au fost luate cu asalt când s-au jucat acestea.
Admir generația tânără care are o mare curiozitate pentru ce au făcut bunicii, părinții și e preocupată la modul serios de problemele zilei de azi, aș aminti aici de Gianina Cărbunariu, câștigătoare a Premiului pentru cel mai bun spectacol la Gala UNITER pentru spectacolul ”De vânzare/ For Sale”, și de Mihaela Michailov, activă, sensibilă, minuțioasă în tot ce scrie, ea m-a invitat la o nouă premieră a sa.

– În afară de spectacole, FNT a fost foarte bogat și în evenimente adiacente.

Un lucru foarte bun, cu siguranță, a fost felul cum a ieșit teatrul în oraș – în pasajul de la Universitate s-a făcut o expoziție a afișelor tuturor edițiilor festivalului, s-au prezentat pe ecrane secvențe din spectacole. Au fost organizate multe evenimente, lansări de carte interesante, manifestări de comemorare a unor mari personalități ale teatrului românesc – Gina Patrichi, Amza Pellea, Ştefan Iordache, George Constantin, Gellu Naum, s-au inaugurat expoziții de excepție precum ”Graficaturi” de Horațiu Mălăele și ”Lumea lui Silviu Purcărete”, toate aceste evenimente aduc foarte mult într-un festival, apropie teatrul de lume.

– Cum comentezi faptul că nici un spectacol din Republica Moldova nu s-a jucat în cadrul FNT 2015?

Mă întreb și eu de ce nu au fost chemați basarabenii. De-a lungul anilor am văzut câteva spectacole extraordinare ale creatorilor de teatru basarabeni, desigur că aș fi vrut să văd noi producții ale lor, dar nu știu de ce nu au fost invitați, chiar e un regret al meu.

– Ce cărți ai scos recent și ce pregătești pentru editare?

De curând au apărut două volume Cehov în traducerea mea, la Tracus Arte. Volumele includ toate piesele mari ale lui Cehov și șapte piese mici. Aș vrea să-mi retipăresc cartea ”Istorii și isterii teatrale”, apărută acum zece ani. Am observat că tinerii teatrologi au nevoie de o astfel de carte, e un bun material didactic pentru ei, conține interviuri, materiale despre întâlniri cu oameni de teatru, despre munca secretarului literar. Tinerii stau mai tot timpul cu nasul în computer, dar pentru a fi un adevărat secretar literar trebuie să știi să legi prietenii, relații umane. Eu m-am împrietenit cu țara întreagă datorită meseriei.

– La vârsta de 75 de ani călătorești prin orașele României, ai făcut un drum lung, de 500 de kilometri, de la Oradea la București, dar pe chipul tău nu se văd semne de oboseală. Teatrul are un efect de întinerire asupra celor ce-l consumă?

Cu siguranță, are un efect revigorant asupra sufletului, dar și asupra trupului. N-aș putea trăi fără să merg la teatru, fără să scriu despre ce am văzut, fără să citesc cărți de teatru. Am 75 de ani, dar nimeni nu crede că-i am. Chiar dacă e scurtă viața, trebuie umplută bine cu fapte, cu prietenii, cu povești. Teatrul te întărește, îți ajută să nu cazi în melancolie, teatrul a fost și este chiar viața mea.

– Mulțumesc pentru interviu, dragă Vetuța!

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.