Lupul privit cu teamă şi admiraţie

Cu părul despletit pe spate, care încărunţise în acele clipe de groază, cu ochii speriaţi şi aproape fără grai, a ţinut-o într-un suflet până acasă…

Feodora a avut o copilărie frumoasă, chiar dacă erau vremuri grele. N-a avut jucării şi n-a fost alintată cu bomboane, dar a dormit tot timpul cu spatele lângă mamă-sa, care născuse opt copii, ea fiind a patra. Era fericită că pe cuptorul pe care dormeau toţi fraţii şi surorile unul lângă altul, ei îi revenea locul de la spatele mamei, care se culca la margine lângă fraţii şi surorile ce au venit pe lume după ea. Părinţii au crescut-o cu vorbe ţărăneşti, foarte cuviincioase, părinteşti. Mama nu a ridicat niciodată vocea la ea şi aproape că nu-i zicea pe nume, dar o chema cu cuvinte pline de duioşie: „draga mamei”, „fata mamei”.

A plecat din casa părintească cu ochii în lacrimi

Când i-a venit vremea de măritat, o mătuşă de la Titireaza (Bulbocii Noi) i l-a adus mire pe Irimia, fecior de gospodari, mândru cu mustăcioară. Flacăra dragostei s-a aprins de la prima vedere în inima flăcăului. Dar Feodorei nu-i prea plăcea de el. A ţinut-o nu şi nu vreo lună. Zicea că îi este urât Irimia, că vrea să mai „fetească”. Şi cu cât fata se împotrivea, cu atât mai tare i se aprindea inima flăcăului. Iar mama o tot lua cu vorba: „Draga mamei, nu mai fi şi tu atât de îndărătnică. E băiat bun şi e păcat să-l îndepărtezi. Să ştii că frumuseţea nu se mănâncă cu lingura. O să-l îndrăgeşti cu timpul aşa cum l-am îndrăgit şi eu pe taică-tău. Du-te când te cere. Nu vezi că din urmă vin surorile tale. Ce, vrei să rămâi nemăritată? Tu, în loc să te bucuri, umbli amărâtă toată ziua”.

Până la urmă, ascultând poveţele mamei, inima fetei s-a înmuiat şi, de Sfânta Maria cea Mică, au făcut nunta. Dar a plecat din casa părintească cu ochii în lacrimi, aşa cum pleacă orice fată când se mărită. S-a dus după bărbat în satul vecin şi s-a pus pe gospodărit în casa socrilor, căci Irimia era mezinul şi, după bunele rânduieli de altădată, mezinul rămânea în casă să-şi ducă gospodăria şi să poarte de grijă părinţilor la bătrâneţe. Feodora avea 20 de ani, iar Irimia – 28. Socrii, cuminţi cum erau, au primit-o cu pace şi bucurie.

Toată săptămâna, tânăra nevastă se lua cu lucrul. Era toamnă şi  munca clocotea pe câmpuri şi în jurul casei. Bărbaţii, cu ale lor, iar ea şi mama-soacră, cu treburile femeieşti. Numai seara stătea de vorbă cu Irimia, iar când se culcau, nu mai aveau nevoie de cuvinte. Prinşi în fiorul de foc care îi lua pe sub şale, uitau de toate pe lume. Dar cum ajungea duminica şi de sărbători, Feodora simţea nevoia să se ducă la mămuţa, la fraţii şi surorile sale. Mergea uneori şi Irimia cu ea, alteori se ducea singură.

Amintirile dulci ale copilăriei şi dorul de casă

În ziua din preajma Sfântului Vasile, a nins frumos ca în poveste. Albul zăpezii i-au reînviat Feodorei în memorie amintirile dulci ale copilăriei, i-au readus mirosul cozonacului  copt de mama în cuptor, mirosul de focul cu tizic din sobă. Cu glas dulce şi moale s-a rugat de Irimia şi de socri să-i dea voie să plece singură la părinţi. De pe laiţă socrul a izbucnit cu ochii plini de mirare: „Cum să te duci pe vreme de iarnă prin câmpiile  pustii?! Dacă dă un viscol şi troieneşte drumul! Vrei să te rătăceşti! Dacă ar merge şi Irimia cu tine, dar ştii că azi avem rând la moară şi nu poate să te însoţească”.

Feodorei i s-au umplut ochii cu lacrimi şi a rostit printre lacrimi: „Dar e ziuă şi soare afară, şi nici omătul nu-i atât de mare. Cum  să mă rătăcesc? Irimia a venit de Sfântul Vasile după mine”.

„Bine. Las-o să se ducă. De ce să-i stricăm inima, dacă vrea să fie cu neamurile sale în seara de Sfântul Vasile? Pe acolo, pe la Popeşti, e tare frumos! Umblă copiii şi flăcăii cu Pluguşorul, cu Ursul, cu Malanca, nu ca la noi”, a spus mama-soacră cu înţelegere.

I-a ieşit în cale un lup mare cât un viţel

Feodora şi-a strâns bucuroasă cu mişcări repezi gâţa lungă într-un coc la ceafă, s-a îmbrobodit cu o şalincă groasă, a îmbrăcat fusta lungă de lână şi caţaveica de blană, şi-a băgat picioarele în pâsle şi, cu Doamne-ajută!, a ieşit din casă. Drumul de la Titireaza la Popeşti o tăia pe de-a dreptul printre câmpii. Femeia păşea fericită prin omătul proaspăt aşternut cu gândul la cei dragi. Pe alocuri, de o parte şi de alta, se înşirau copaci de cireş şi tufe de măceş. După câţiva km de drum, când a ajuns în dreptul copacilor, soarele s-a ascuns şi a început un viscol cumplit ca în pastelurile lui Alecsandri. Vântul venea cu vârtejuri de ninsoare şi vâjâia înfiorător printre crengile copacilor.

Feodora înainta cu greu prin zăpada ce se aduna în troiene. Se uita înainte, căutând cu ochii satul ei drag, care parcă se mutase  din loc. În sfârşit, printre fulgii viscoliţi au prins a se zări casele albe cu hogeaguri mici din care şerpuiau rotocoli de fum. Vântul aducea până la urechile ei lătrat de câini, cântec de cocoşi, zarvă de gâşte. Să fi fost ora prânzului când îi mai rămăsese vreun kilometru până la sat. A văzut de departe căsuţa ei dragă din marginea satului şi şi-a simţit sufletul încălzit. Se gândea la cuptorul cald, la miresmele dulci de colaci şi cozonaci. Viscolul se înteţise. Şalinca i-a căzut peste ochi şi, în timp ce şi-o îndrepta, înaintea ei, drept în mijlocul drumului, ca din pământ, a apărut un lup mare cât un viţel. S-a postat în două labe, sfredelind-o cu ochii. Feodora a încremenit de spaimă. Gura i s-a strâns pungă, şalinca i-a căzut de pe cap, iar părul împletit se ridica măciucă, despletindu-se. Lupul a privit-o lung, apoi şi-a ridicat ochii la cer, a urlat de trei ori şi a pornit în salturi repezi peste întinderea albă şi pustie. Aşa, cu părul despletit pe spate, care încărunţise în acele clipe de groază, cu ochii speriaţi şi aproape fără grai, a ţinut-o într-un suflet până acasă, fără să se uite în urmă…

 

„Mulţumesc, Doamne, că lupul mi-a mâncat porcul şi nu m-a mâncat pe mine!”

 

Aici fac o paranteză pentru a vă spune că, în iernile anilor ’50–’60, pe la casele oamenilor din satele noastre se strecurau lupii, aşa cum în prezent dau buzna vulpile. De la un gospodar fura o oaie, de la altul, un viţel, de la al treilea – un purcel. Trei porci, care urmau să fie tăiaţi la Paşte, creşteau şi în gojineaţa din gospodăria părinţilor Feodorei. Unul însemnat cu vopsea albastră era al Feodorei, altul însemnat cu vopsea verde era al fratelui şi al treilea, fără vopsea, era al gospodarilor, mătuşa Sofia şi moş Timofei Nenescu. Şi iată ce întâmplare impresionantă. În noaptea aceea de Sfântul Vasile, după ce urătorii s-au dus la culcare, s-a abătut lupul la porci. Nu l-a sfârtecat pe cel al gospodarilor, nici pe al fratelui, dar anume pe al Feodorei…

A doua zi, cutremurate de această întâmplare, neamurile s-au strâns roată în jurul Feodorei şi stăteau tăcute. Ea, cu obrajii albi ca varul şi cu părul încărunţit la 20 de ani, a căzut în genunchi şi, ridicând mâinile spre cer, a rostit cu glas tare: „Mulţumesc, Doamne, că lupul mi-a mâncat porcul şi nu m-a mâncat pe mine!”.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce