Lupu şi diavolul care se ascunde în detalii

RUBRICA: RAFTUL CU HIMERE

POZA DE RUBRICARD EUGEN LUNGU!

La noi circulă zvonul cum că Marian Lupu ar fi un bun vorbitor de română. Haida-de! În primul rând, profesionistul scăldării în două ape are un oribil accent de Munceşti sau chiar de Melestiu. Aşa vorbesc orăşenii nativi, cu o inconfundabilă morfolire a consoanelor, fenomen datorat contaminării fonetice cu omniprezenta limbă rusă. Ruralii, cu pronunţia lor lată, neaoşă, sunt salvaţi cel puţin de acest păcat şi par nişte savanţi pe lângă politicianul cel nalt.

În al doilea rând, Lupu este „abonat” la toate erorile mai cu moţ ale celor cu o aproximativă cultură a limbii: să remarcaţi de câte ori se împleticeşte în calchieri, s-ar părea imposibil de combătut, inclusiv din vocabularul unor parlamentari.

Sigur, pe fundalul galimatiasului argotic semirusesc-semişantist al lui Voronin şi al bâlbofonilor săi, Lupu pare ceva mai spălăţel, dar asta nu ar trebui să ne inducă în eroare în privinţa modestelor sale performanţe „limbistice”. Discursul său învăluit, bombastic, angajând clişee neologice şi „fiorituri” tipic demagogice, nu comunică absolut nimic. Când îşi încheie el discursul înţelegi că nu te-ai ales cu nici o noimă din ei – din  politician şi din discurs. Doar un morman de vorbe abil şlefuite după care vorbitorul îşi piteşte adevăratele intenţii. Trucurile sale verbalistice îi mai pot înşela doar pe naivi şi neştiutori. Marea majoritate a basarabenilor au înţeles deja că transfugul de la comunişti la PD se fofilează astfel, într-un mod prea puţin demn, spre fotoliul prezidenţial. Din păcate, în situaţia creată, mai mult decât urâtă, îi vom mătura noi înşine drumul cu pana şi-l vom ruga să se aşeze în acel fotoliu din partea Alianţei, şi nu dinspre huceagul croit cu buldozerul de comunişti. Vorba veche: rău cu rău, dar mai rău fără Lupu…

Zilele acestea, democratul de import a mai gafat o dată, vădindu-şi încă o lacună în cultura sa generală, din păcate invers proporţională cu monumentala sa statură. Ziariştii i-au pescuit imediat „perla” şi au scos-o, râzând, în văzul lumii. Lupu s-a „autosesizat”, cum se spune astăzi, corectându-se chiar a doua zi, dar de fapt s-a înfundat şi mai rău. Aşteptăm acum reacţia sardonică a presei. Iată miezul problemei. Într-un discurs televizat, marele şef al democraţilor a încercat să sclipească prin inteligenţă şi şi-a garnisit alocuţiunea cu un aforism: „«Diavolul se ascunde în detalii», aşa spune o frază biblică”, a conchis el. Sigur, expresia nu are nimic în comun cu Biblia, eroare pe care ziariştii nu au pregetat s-o exploateze critic. Lezat, M.L. dregea busuiocul, precizând în alt discurs că dictonul i-ar aparţine lui Balzac. Politicianul călca, pripit, în altă strachină!

*  *  *

Dilema lui Marian Lupu ar putea fi însă şi a altora, deoarece maxima este una dintre cele fără un autor sigur. Tradiţia o atribuie în mod egal mai multor eventuali emitenţi. Problema se complică, deoarece nu e sigură nici limba de origine a expresiei şi nici agentul ei – subiectul frazei e polarizat la maxim, stând când la polul luminii (Dumnezeu), când la cel al tenebrelor (diavolul). Englezii spun şi The devil in the details, la fel de des ca şi God is in the details. Nemţii, de regulă, îl „accesează” în acest caz doar pe Ducă-se pe pustii: Der Teufel steckt im Detail. Deşi am găsit pe internet, de unde extrag şi alte precizări, şi variantele Der Nutzen (folosul, avantajul)/ Der Tücke (perfidia, viclenia, răutatea)/ Die Schönheit (frumuseţea)  steckt im Detail. Doar francezii sunt univoci, gonindu-l pe Mefisto din ecuaţie: Le bon Dieu est dans le detail. Aşa că omul lui Diacov (ce coincidenţă conjuncturală!) greşea rău când îl amesteca pe dracul în expresia franceză.

Oricum, se crede că varianta cu diavolul a fost derivată din cea cu divinitatea.

Cel mai frecvent, tradiţia îl invocă drept autor al maximei pe arhitectul american de origine germană Ludwig Mies van der Rohe (1886-1969), cu precizarea că fraza i-a fost atribuită lui într-un necrolog publicat la moartea sa de The New York Times. (Nici pe departe, deci, fantezista vechime biblică!)

Mies van der Rohe îşi începea cariera artistică sub auspiciile vestitei şcoli Bauhaus, a cărei director va ajunge în cele din urmă, avându-i drept colegi şi pe viitorii titani Walter Gropius şi Le Corbusier.

A fost unul dintre arhitecţii care au revoluţionat stilul secolului XX, construind zgârie-nori la Chicago, New York şi în alte oraşe. Era adeptul noilor materiale – oţel, beton, sticlă – care deschideau un nou suflu arhitecturii ca artă. Înalt, solid, cu o carură atletică, clădirile sale zvâcnind spre cer îi copiau parcă fizicul şi claritatea ideilor. A adoptat pentru filozofia stilului creat de el un program al „purităţii formelor”, îndepărtând de pe faţadele edificiilor – paralelipipede perfecte! – orice intenţie decorativă. El „rămâne toată viaţa fidel faţă de programul stabilit o dată pentru totdeauna: osatura şi sticla. Nu tolerează nici un detaliu de prisos […]. Nu e satisfăcut atâta vreme cât n-a constrâns toate formele până la puritate – după vestita sa formulă «Mai puţin înseamnă mai mult»” (Sigfried Giedion).  Arhitectul „…duce estetica cutiei la perfecţia sa supremă. Zgârie-norii din Lake Shore Drive, la Chicago sau Seagram Building, la New York, se numără printre cele mai admirabile creaţii ale geniului omenesc. Cubul lui Cézanne şi unghiul drept al lui Mondrian şi-au găsit aici suprema lor expresie. Nu mai e vorba de natură, nu mai e vorba de a transpune trunchiul arborelui în marmură, cum făceau grecii cu coloanele lor, nici de a metamorfoza pădurea în catedrală, cum făceau meşterii gotici, ci este vorba de o frumuseţe cu totul nouă, severă şi tăioasă ca o lamă de cuţit: frumuseţea îngheţată a unui ordinator”  (Michel Ragon; Apud Paul Constantin, Dicţionar universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 224-225).

După cum vedeţi, specialiştii îi remarcă în mod expres sobrietatea stilistică şi categorica excludere din strategiile sale artistice a detaliilor în care… s-ar putea, la o adică, ascunde diavolul. Aşa că fraza cu pricina îi este foarte aproape conceptual. Unii pun însă accentul pe varianta cu Dumnezeu şi indică foarte siguri publicaţia unde ar fi scris arhitectul celebra frază God is in the details: în articolul On restraint in Design din The New York Herald Tribune (28 iunie 1959).

În favoarea lui van der Rohe vorbeşte şi faptul că arhitectul este cunoscut drept autor sigur al cel puţin unei expresii memorabile, marile antologii de maxime incluzând-o neapărat în paginile lor. Este cea evidenţiată mai sus de expertul în arhitectură S. Giedion. Semantica ei converge ca idee către expresia care constituie subiectul acestor note. În orice caz, maxima care îi aparţine sută la sută (Less is more) şi care defineşte spiritul concentrat la maxim al creaţiei sale a devenit demult o emblemă a rigorii care îl caracteriza: „Partizan al simplităţii şi purităţii, al perfectei adecvări a formelor la funcţie, el elimină suprastructurile decorative. Construcţiile sale sunt rezultatul unui proces strict raţional, ce decurge din calculul soluţiilor spaţiale optime. Eliminarea oricărei încărcături inutile, căutarea esenţei, a volumului ireductibil se află cuprinse în faimoasa sa maximă «Less is more» (Mai puţin este mai mult)” (Constantin Prut).

Al doilea potenţial autor al maximei ar fi Gustave Flaubert, figură prea cunoscută pentru a-i face prezentări în aceste note. E inclus printre „candidaţi” şi istoricul german de artă Aby Warburg (1866-1929), dar biograful său E.M. Gombrich neagă faptul că Warburg ar fi putut scrie aşa ceva. Unii nu-l exclud nici pe Corbusier ca posibil autor al adagiului. O lucrare de specialitate foarte serioasă (Random House Dictionary of Popular Proverbs and Sayings de Gregory Y. Titelman, tipărită evident de Random House, New York, 1996) îl include printre potenţialii autori şi pe… Michelangelo. Deşi, constată sursa dată, expresia actuală e mai degrabă o parafrazare a unui proverb mai vechi care circula în mai multe variante: şmecheria/ capcana/ viclenia/ adevărul e în detalii. Reformulat, proverbul a fost interpretat drept maximă, expresia având şi ea mai multe versiuni.

Aşa că, deocamdată, vom posta în dreptul adagiului un anunţ: „Se caută un autor!”

Sensul maximei mi se pare explicit pentru toată lumea ca să mai zăbovim pe firul ei. Totuşi vă las la desert această superbă definiţie metaforică postată de cineva pe internet: „Iţele se încurcă când intri în detalii!”.

Eugen LUNGU

Vineri, 17 decembrie 2010

Nota redacţiei. Am rămas datori cu o PRECIZARE (aşa se numesc uneori gafele redacţionale). Chiar dacă rubrica „Raftul cu himere” a fost „decriptată” de mai multă lume iniţiată, ţinem totuşi să împrăştiem orice mister: vinerea trecută, în aceeaşi pagină, la aceeaşi rubrică, textul DUPĂ SEX a fost semnat de acelaşi Eugen Lungu.

The following two tabs change content below.