Lupta moldovenilor cu finanța mondială

Potrivit unor istorici, primele organizații neguvernamentale au apărut aproape două secole în urmă. Cert este însă faptul că, în forma lor actuală, acestea sunt creația lumii postbelice. Activitatea ONG-urilor a fost întotdeauna subiectul mai multor controverse, dar numai regimurile autoritariste, dictatoriale și totalitare au pus la îndoială necesitatea existenței acestora.

În Republica Moldova, la fel, prezența și rolul jucat de ONG-uri în spațiul public au provocat aprecieri diferite. Un ONG nu seamănă cu altul chiar dacă ambele se ocupă de același lucru. Unele și-au făcut atât de bine treaba, încât au devenit sinonime cu societatea civilă, fiind indispensabile pentru însăși funcționarea acesteia. Altele au fost concepute de la bun început, de fondatorii lor, ca mijloace legale de obținere a fondurilor – niște structuri cvasianonime, în fond, cu impact social limitat.

Totuși, nimeni nu s-a gândit vreodată să le restricționeze activitatea, să le interzică accesul la finanțarea oferită de donatorii locali sau străini. Se știe că guvernanții noștri, de ieri și de azi, au avut o atitudine destul de critică față de ONG-uri, în special față de cele politice. Nici lui Voronin, nici lui Ghimpu, nici altora nu le-au căzut bine demersurile și inițiativele acestora, dezvăluirile și analizele care dădeau peste cap discursul sau propaganda oficială. Dar nimeni nu a îndrăznit să le închidă cu adevărat gura sau să taie cordonul care le leagă de donatori. Nimeni până la autorii noului proiect de lege cu privire la asociațiile obștești și fundații, coordonați de ministrul actual al Justiției, Vladimir Cebotari.

Supărați pe reacția unor ONG-uri la legea amnistiei fiscale, dar mai ales la schimbarea sistemului electoral, guvernanții moldoveni au decis să procedeze ca și colegii lor ruși, belaruși și maghiari, propunând limitarea finanțării din surse străine a organizațiilor neguvernamentale. Astfel, Vlad Plahotniuc s-a plâns presei că grupuri mici de cetățeni (ONG-urile) au luat “în captivitate” (sic!) “termenul de societate civilă” – trebuie să recunoaștem că persoana care pune pe hârtie gândurile șefului cel mare dă dovadă de mult umor, atâta doar că umorul e unul malefic –, afișând “pretenţia că-i reprezintă pe toţi moldovenii”. Iar președintele Igor Dodon, aflat într-o vizită la Budapesta, le-a făgăduit “partenerilor maghiari”, luptători pe viață și pe moarte cu conspirația mondială, că va lua neapărat în calcul experiența acestora în combaterea fondurilor subversive.

Chiar dacă șeful delegației Uniunii Europene în Republica Moldova, Pirkka Tapiola, și-a manifestat îngrijorarea față de acest proiect de lege și mai ales față de urmările sale, sunt sigur că guvernarea actuală nu va renunța la idee. Așa cum nu a renunțat nici la votul mixt, vădind o determinare demnă de cauze mai sănătoase.

Atacul asupra ONG-urilor, ce va fi consolidat, în timp (putem să nu ne îndoim de aceasta), și de atacuri mai susținute asupra internetului/ presei deocamdată libere, arată că cei care ne conduc vor cu tot dinadinsul s-o ia pe o cale fără întoarcere – calea dictaturii și a izolării de comunitatea internațională. Am putea admite că guvernanții nu se gândesc (chiar/ încă) în acești termeni și că nu realizează (toate) consecințele – e o problemă de orizont intelectual și moral, în fond, unul destul de îngust în cazul de față –, dar aceasta nu schimbă situația. În Republica Moldova se fac pași mari spre un regim nedemocratic, închis și represiv, deși unora li se pare că luptă doar pentru păstrarea puterii politice. Un regim care, odată creat, începe el să-ți dicteze ce și cum să faci, e chiar bezna aceea nietzscheeană care te înghite dacă o mângâi prea mult cu privirea.

Inutil să ne întrebăm dacă întregul sistem politic și administrativ remodelat acum de PDM este cu adevărat gata de tranziția în beznă. La început, nimeni nu este pregătit de așa ceva. Respectând proporțiile, e ca și cum i-ai întreba pe bolșevici, în anul 1917, ce cred despre anul 1937.