„Lumina Învierii vine ca o sfeștanie, de la sine”

Interviu cu Diana Maria Mihailopol, regizoare, poetă, București

Diana Maria Mihailopol, regizoare, poetă, București

– Unei fetițe de 6 ani i se spune că tatăl său a plecat în străinătate. Abia peste un an ea află că tatăl, de fapt, murise. Pe fetiță o cheamă Diana Maria Mihailopol. Îmi cer iertare că-ți reamintesc despre niște zile tragice din destinul tău, dragă Diana Maria Mihailopol. Ce îți amintești de acel cutremur emoțional? Au mai existat păpuși după? Erai un copil jucăuș sau te-ai maturizat brusc?

În mod ciudat nu-mi amintesc decât că lipsea tata, dar ce-i drept, fără să-și dea seama, mama mea, bunica maternă, bunica paternă purtau o aură ciudată, întunecată. Țin minte doar că îmi venea să întreb mereu unde e tata. Expresia asta s-a transformat, în timp, în „Mi-e dor de tata”. Într-o zi am mers la cimitir (era probabil un parastas) și după ce am trecut de capelă, am întrebat unde e tata și de ce nu a venit cu noi și de ce nu am venit cu mașina lui. Îmi aduc aminte doar că am fost luată într-o parte. Probabil că mama mi-a spus, nu-mi pot aduce aminte pentru că „s-a rupt filmul”, cum se spune. Nu știu cum am reacționat. „Păpuși”, cum mă întrebați, au existat și după ce am aflat că tata nu mai este, dar, metaforic vorbind, ele erau fără expresie și fără mecanism. Nu eram un copil jucăuș nici înainte, maturizarea a venit cumva forțat din cauza faptului că a trebuit să accept această absență pentru tot restul vieții.

– Tatăl tău, celebrul fotograf Aurel Mihailopol (câștigător al multor premii la concursuri internaționale) a reușit să-ți facă multe poze? Care îți sunt cele mai dragi?  

Da, foarte multe fotografii. Eram modelul lui preferat. A existat chiar o copertă de pe unul dintre almanahurile „Cinema”, cel din 1981, care are fotografia mea pe copertă. Ceilalți copii nu aveau fotografia pe coperta almanahului, așa că am tresărit un pic. Nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidență.

– Aurel Mihailopol era urmărit de Securitate încă din 1973, de când începuse să scrie romanul cu subtext anticomunist „Săru’ mâna coniţă, a venit fotografu’”. În 1977, el a semnat Apelul Goma. În decembrie 1982, Aurel Mihailopol a decedat după trei luni de suferință. Se spune că a fost iradiat de Securitate, fișele medicale nu indică însă cauzele apariției cancerului pulmonar care i-a fost fatal. Regimul comunist a spulberat multe vieți, a produs „generații de sacrificiu”. Din ce generație consideri că faci parte? Ce-ți amintești din epoca Ceaușescu? Ai stat la coadă, ai îndurat frig, foame?

Eu aveam 15 ani la revoluție, în 1989. Teoretic, sunt din generația anilor 80. Adică Generația în blugi, cum o numea poetul Adrian Păunescu.   Ce-mi amintesc de epoca Ceaușescu? Am stat la coadă, nu știu dacă am îndurat frigul, da, practic mi-a fost frig, probabil și foame mi-ar fi fost dacă nu ar fi fost familia rămasă în urma tatălui meu. Îmi amintesc petrecerile de sâmbătă seară la care aveam voie să mă duc, filmul „Saltimbancii” de Elisabeta Bostan, filmul „Rămășagul ” de Ion Popescu Gopo, spectacolele „O lume pe scenă” de Miriam Răducanu, „Câinele grădinarului” în regia lui Florian Pittiș, „O dimineață pierdută” în regia doamnei Cătălina Buzoianu, „Hamlet” în regia lui Alexandru Tocilescu, cartea „Antologia Inocenței” cu texte culese de Iordan Chimet, cărțile scrise de Octav Pancu Iași, faptul că nu aveam casetofon, înghețata Polar, colțul din Piața Romană unde se vindeau covrigi și acum e o berărie, dacă nu cumva e un spațiu abandonat. Îmi mai amintesc și serile de marți seara când era un spațiu destinat teatrului de televiziune. Și multe, multe cărți. În special de poezie.

– Când ai aflat că mama ta, cunoscuta actriță Rodica Mandache, a fost chemată timp de mai bine de un an la interogatorii, la Securitate? Cum v-ați descurcat după ce ei nu i s-a mai dat de lucru la teatru, la radio? Te-a interesat să afli noi și noi pagini din istoria familiei tale? Îți place istoria, în general?

Nu am știut că mama a fost chemată la Securitate. Cred că eram prea mică, mică însemnând în jur de 11 ani. Îmi amintesc doar că într-o zi mama a răspuns la telefon, s-a așezat pe un scaun și vorbea de acolo răstindu-se aproape la cel cu care vorbea la telefon. Era vorba despre suspendarea din teatru. Dar îmi mai aduc aminte că a făcut singură spectacolul acela care s-a jucat destul de mult. Era un one woman show, un gen neexploatat la acea oră. „Doamnele domnului Caragiale”, scenariu și regie – Tudor Mărăscu.

În 2005 (aveam 31 de ani, vârsta pe care o avea mama când m-am născut eu), în urma unei cereri pe care o făcusem la C.N.S.A.S, am fost invitată să citesc dosarul tatălui meu. Erau 116 pagini față-verso și două caiete mici în care erau scrise convorbirile telefonice ascultate.

Puteam, contra unei sume de bani, să aflu acele surse care l-au făcut pe tata obiectiv de urmărire. Nu am făcut asta, probabil acum e vorba de niște oameni extrem de vârstnici, dacă mai sunt în viață.

– Ce acțiuni ai întreprins pentru a-i recupera memoria tatei? Unde poate fi văzut filmul tău documentar despre Aurel Mihailopol, „Nota 10 pentru pâine şi salutări de la mama”? Expoziții ale fotografului Aurel Mihailopol, supranumit „Stăpânul norilor”, vor mai fi organizate?

Încă lucrez la un site Aurel Mihailopol. Sunt vremuri în care oamenii și-au pierdut credința în cultură. Oamenii mari care au existat, au fost uitați. A existat în 1996-1998 în orașul Botoșani o Galerie de Artă Fotografică „Aurel Mihailopol”, a existat un premiu cu numele tatălui meu. Timpul le-a dizolvat pe toate. Îmi cer iertare infinită pentru faptul că nu am reușit, deocamdată, să inițiez un curs și să fac o carte despre Aurel Mihailopol. Filmul „Nota Zece pentru pâine și salutări de la mama” este inspirat dintr-o fotografie de-a lui Aurel Mihailopol și intitulată de el așa. Am lucrat cu operatorul Andrei Coruț, cu care am luat în același timp o bucată de drum în viață și căruia i-am pus în portofelul cu care pleca în deplasările în străinătate o fotografie de-a lui Aurel Mihailopol, să-i poarte noroc sau să-l vegheze, mai ales că Andrei Coruț a vizitat Israelul, locul atât de iubit de Mihailopol. Nu știu dacă filmul este pe internet. Am vrut să-l portretizez pe tata prin cuvintele altora. Îmi permit să-i amintesc pe cei pe care i-am intervievat: Adrian Păunescu, Traian Rocșoreanu, Vladimir Găitan, Mihai Oroveanu, Rodica Mandache, Gabriel Cobasnian, Marta Predescu, mama lui Aurel Mihailopol. În 2011, după ce s-a născut fiica mea, Catinca Maria Radu, a avut loc în orașul Iași (orașul natal al mamei mele) un eveniment intitulat „Zilele Aurel Mihailopol”. În cărțile mele, textele sunt însoțite de fotografiile lui Mihailopol – poeme optice, cum le numea Marin Sorescu. De fiecare dată când mi-am lansat o carte, am invitat-o pe actrița Oana Pellea să citească din textele mele. Tatăl ei, Amza Pellea, era un prieten special și bun al lui Aurel Mihailopol. Nimic nu e întâmplător.

– În 2014 ai obținut Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol radiofonic, realizat după două nuvele ale lui Mihail Bulgakov. Ce alte spectacole sunt definitorii pentru cariera ta de regizor?

Da, e vorba despre spectacolul „Două nuvele – Ștergarul cu cocoș și Beregata de oțel” de Mihail Bulgakov. Am fost nominalizată împreună cu doi regizori extrem de talentați, Petru Hadârcă și Cezarina Udrescu. Premiul a fost o mare bucurie. Am lucrat la spectacol cu Marius Manole, cu care deja montasem „Marea iubire a lui Sebastian” după memoriile actriței Leny Caler – l-am montat în 2014 la Teatrul Național Radiofonic. Cu Marius Manole, tot la Teatrul Național Radiofonic am lucrat la „Ceaikovski” după romanul cu același nume scris de Nina Berberova. Unul dintre spectacolele mele considerate importante este „Quo Vadis” de Henrick Sienkievich. Spectacolul a fost nominalizat în anul 2018 la Gala Premiilor UNITER. La Muzeul Național al Literaturii Române din București am montat spectacolul lectură „Vărul Shakespeare” de Marin Sorescu. Marius Stănescu (o binecuvântare pentru orice scenă și pentru orice creator) a jucat rolul „Sorescu – un danez”. Shakespeare – Tudor Istodor, Doamna Brună – Manuela Ciucur, Hamlet – István Teglas, Vrăjtoarea, Craniul, Idele lui Marte – Rodica Mandache, Călăul, Voicea – Emanuel Varga, Prologul – Răzvan Popa.

– Ai publicat două volume de poezie, „Rugămintea unui măr” (2016) și „Rânduri pentru Astrid” (2018). Ai avut nevoie de o „stare de grație” pentru a le scrie?  

Mi-am scris volumele de poezie cu umilință și smerenie. Scriam și în copilărie. Am scris poezie de când am învățat să scriu. La lansarea cărții  „Rugămintea unui măr” au venit foarte mulți oameni. Nu era doar o lansare de carte, era și o expoziție cu fotografiile lui Aurel Mihailopol, fotografii care apăreau și în carte. Evenimentul a avut loc la Teatrul de Artă din București.

„Rânduri pentru Astrid” a luat însă altă înfățișare. Este o carte dedicată prietenei mele din copilărie, Astrid Ilie, care a plecat dincolo mult prea devreme. Tatăl lui Astrid a fost unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Aurel Mihailopol, el și Astrid fiind născuți în orașul natal al tatălui meu, Constanța.

– În ce crezi?

O să vi se pară ciudat. Nu mi s-a mai pus această întrebare. Cred în echilibru. Uneori echilibrul se găsește în iubire, depinde însă ce fel iubire. Acum mă gândesc la iubirea inspirată sau născută din devotament. În viață e bine să mergi drept, să ai grijă să nu cazi, în viață trebuie să crezi, să știi să împarți, să asculți. În toate e nevoie de echilibru.

– Cum vine la tine în casă lumina Învierii?

„Cu moartea pre moarte călcând”. Da. Se spune că biruința lui Hristos a avut loc ca să șteargă păcatele oamenilor, omorând păcatele. Lumina Învierii vine ca o sfeștanie, de la sine. Este un nou început nedefinit în cuvinte. Aici intervine credința. Lumina Învierii nu trebuie înțeleasă ca fiind doar perioadă din an, iar „Hristos a înviat” nu trebuie să sune ca un salut, ci ca un semn de pace, ca o urare de bine, dacă vreți.

– Într-un interviu, Rodica Mandache mărturisește că mama ei era deosebit de religioasă. Ce-ți amintești de bunica ta maternă? Îți vorbea de Dumnezeu?  

Bunica. Se numea Ioana. Era bună și răbdătoare. Da, mi-a povestit multe din Biblie, într-un fel mi-a transmis ceea ce înseamnă de fapt iubirea. După moartea tatălui meu a venit să locuiască împreună cu mine și cu mama mea. Deci am petrecut mult timp împreună. Îmi aduc aminte că avea un gen de severitate prin care îți transmitea grija și dragostea, fără să-și dea seama.

– Familia bunicii de la Iași a avut, în perioada interbelică, un restaurant și magazine la Chișinău. Ți-au povestit ai tăi de Chișinău? Ai fost la Chișinău?

Nu prea știu multe, îmi pare rău. Bunica avea grijă să pună pe primul plan generațiile tinere, ca și cum fiecare perioadă – cu grijile ei, cu bucuriile ei. Da, mi-au povestit despre Chișinău. Dar nu cunosc detalii. Eu încă nu am fost la Chișinău, dar îmi doresc să văd acel loc. Mi-l imaginez ca pe o pictură imensă și vie.

– Cum să ne menținem credința într-un viitor mai bun, pe ambele maluri ale Prutului? Ce urare de Paști ai pentru basarabeni?

Părerea mea este că oamenii se nasc cu această credință, așa cum se nasc cu diferite instincte, simțuri, cum ar fi simțul pericolului, al umorului și așa mi departe. Important este ca în timp să o descopere. Credința duce la iubire.

Le urez tuturor să-și găsească credința, să ajungă să fie buni, înțelepți și sănătoși. Și atunci îi va găsi norocul.

– Mulțumesc mult, dragă Diana!

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.