Lumea spectacolelor, lumea spectacolului

Mario Vargas Llosa afirma că trăim intr-o civilizaţie a spectacolului. Nu doar abundenţa de reprezentări, explozie de arte vizuale, ci şi substituirea lumii prin reprezentarea ei. Vedem ce ni se arată. În legătură directă cu sărbătoarea naţională a francezilor, a fost resetată relaţia cu SUA. Nu că ar fi fost nevoie, dar schimbarea administraţiei la The White House şi la Palais de l’Élysée, produsă succesiv la intervale scurte de timp, reconfigurarea unor alianţe economice şi militare, afectând cumva şi relaţiile americanilor cu europenii etc., pluteau în aer mai mult ca întrebări decât ca certitudini. Întâlnirea preşedinţilor francez şi american, ambii cu caractere, cu personalitate şi cu ambiţii, au reconfirmat o „prietenie puternică”.

Vorbeam de spectacol. Presa franceză a fost atentă la detalii. Caracterele, personalitatea, ambiţiile se rezumau – în viziunea presei – la „stil”. A fost validat „stilul Macron”. Reconfirmarea prieteniei a fost atestată nu prin semnarea unor noi angajamente, ci prin reprezentările date pentru public. Prin prezenţa lui Donald Trump şi prin participarea unor militari americani la parada militară de Ziua Naţională a Franţei. În ajun, un alt spectacol a fost dat în spaţiul monden. Francezii chestionaţi mi-au ghicit abia din a treia unde s-a produs scena intitulată „un diner entre amis”: nu la Palais de l’Élysée, nu în vreun castel medieval, ci la etajul 12 al Turnului Eiffel. Un mic kitsch, cum avea să comenteze, amuzându-se, un cunoscut istoric. Le Figaro a descris anturajul, costumele doamnelor şi zâmbetul preşedinţilor ca pe o carte poştală, pe care o trimit turiştii acasă, din Paris.

Bine, dar aici, pe spaţiul lumii cu tradiţii imuabile, esenţa rămâne. Politica în SUA nu se schimbă cu orice spectacol oferit de vreun nou preşedinte, după cum nu se anulează nimic din reperele trecutului francez. De altfel, tot ca parte de spectacol: în aceeaşi zi de 14 iulie, Emmanuel Macron a zburat la Nice, pentru a comemora victimele atentatului de acum un an, însoţit de ex-preşedinţii Sarcozy şi Holland. O imagine a unei continuităţi şi a unor valori statornice, fie şi modernizate în stilul Macron. Am reţinut şi o interesantă interpretare a sloganului Revoluţiei Franceze, cu implicitele-i contradicţii, anulate însă de lectura noului preşedinte: „celebrăm ceea ce ne uneşte: gustul absolut al independenţei numit libertate; ambiţia de a-i da fiecăruia o şansă, numită egalitate; determinarea de a nu lăsa pe nimeni la margine de drum, care se numeşte fraternitate”.

Plină de spectacole e (şi) lumea noastră. Doar că la noi, dincolo de spectacol, nimic nu e. Ai noştri se produc, bineînţeles, şi la Paris. Ei nu vin să vadă, ci să fie văzuţi. Deosebirea dintre surorile din piesa lui Cehov, care voiau să plece la Moscova, ca să schimbe anturajul, şi Coana Chiriţa ot Bârzoieni e că ultima voia să ajungă la Paris… ca s-o vadă Parisul! Să fie parte a lui. Apropo, muzeele de arte nu mai interzic fotografierea pentru că lumea demult nu mai fotografiază capodoperele, ci îşi face selfie pe fundalul sculpturilor antice şi al picturilor renascentiste. Acelaşi Llosa vorbea despre vizitarea muzeelor cu obligatoriul raport fotografic (solemn, emoţional, fără minima autoironie) ca una dintre dovezile atitudinii snoabe, superficiale, faţă de artă.

Dar şi lumea exponenţială, cea care ne reprezintă „ţara”, există doar prin spectacolele în care se produce. Nimic profund şi temeinic, totul e doar reprezentare. Totul e trecător, ca decoraţiile învechite ale unui spectacol scos din repertoriu. Nimic nu durează, nimic nu dăinuieşte. Ce se reţine? Un Dodon, plin de sine la parada de la Moscova, iar pe contrasens gluma bădărănească a lui Putin pe seama acestuia. Un spectacol-kitsch e înmânarea decoraţiilor (laice, politice!) unor preoţi care „lucrează” pentru imaginea socialistului. Iar cartea poştală ce vrea să impresioneze e fotografia preşedintelui socialist între preoţi.

Fiecare cu spectatorii săi. Şi cu spectacole pe gustul acestora. Dacă publicul îl acceptă pe aceeaşi scenă virtuală pe arhiepiscopul Marchel şi trupa „Градусы”, de ce ar trebui schimbat repertoriul?

Societatea iubitoare de reprezentări, ca drog perpetuu, care se defineşte drept lume a spectacolelor, devine inevitabil, ea însăşi, parte a comediei, devine ea însăşi o lume a spectacolului.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)