Lume, soro, lume

Lume, soro, lume
Maica Maria de la mănăstirea Rudi
La o margine de ţară, ascunsă între două coline acoperite cu o sprânceană de pădure, se înalţă mănăstirea Rudi. Aici, de aproape 11 ani, rânduieşte cum nu se poate mai bine şi mai frumos grijile monahale stareţa Maria. Lumea vine, se minunează de frumuseţea locurilor, de ordinea care domneşte peste tot, ascultă cuvintele duhovnicului egumen, ale stareţei şi pleacă cu sufletul împăcat acasă.
Nina NECULCE
Casa părintească – o mică biserică
În primul an după cel de-al Doilea Război Mondial, în familia soţilor Ştefan şi Elena Vrâncean din satul Hiliuţi de prin părţile Făleştilor, sat cu oameni minunaţi şi foarte credincioşi, s-a născut primul copil. Deoarece era fetiţă, părinţii au botezat-o Maria. S-au gândit ei că în acele timpuri grele, numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu îi va purta noroc atât copilei, cât şi casei în care aceasta creştea. Şi n-au greşit. Maica milei şi a îndurării n-a părăsit niciodată această familie creştină, întemeiată de Dumnezeu ca o mică biserică.
Anume aici, în casa părintească, Maria, cele două surori şi doi fraţi mai mici au auzit cele mai frumoase lucruri despre Dumnezeu. Aici copiii l-au cunoscut pe Dumnezeu, au învăţat să se roage şi să meargă la biserică. Iar când au crescut, şi-au întemeiat familii care au devenit, la rândul lor, mici locaşuri pentru copiii lor.
Văduvă la 36 de ani
Maria s-a luat cu Eugen din dragoste. Împreună şi-au făcut casă de piatră, iar Dumnezeu le-a binecuvântat-o cu patru copilaşi. Toţi patru au simţit de mici nevoia să pătrundă în lumea în care se găseşte Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi îngerii din cer. Şi părinţii – mai cu seamă mama – le-au deschis portiţa spre cele sfinte.
Cu gingăşie şi dragoste, le-au modelat sufletele şi întreaga familie se credea cea mai fericită din lume. Dar tocmai atunci când viaţa le era mai dragă, asupra familiei s-a abătut o nenorocire – stăpânul casei a plecat la Domnul, lăsând-o văduvă, cu patru copii pe care a trebuit să-i crească, la numai 36 de ani. N-a fost atât de greu, pentru că avea marea credinţă în Dumnezeu şi pe părinţi – mai sunt şi astăzi în viaţă, să le dea Dumnezeu sănătate –, dar nici uşor.
Tânără şi frumoasă, a avut de înfruntat multe ispite. Ar fi putut să se dedea poftelor şi plăcerilor, să se înfrăţească cu paharul sau să se adune cu femeile la bârfit. N-a făcut aceste lucruri. A pus mai presus bunurile sufleteşti şi a lăsat „nerostită” vorba rea, ştiind de la părinţi că vorbele rele strică obiceiurile bune.
Maria, aşa cum vă spuneam, era stăpânită de evlavie şi mergea cu drag la sfintele slujbe. Senină, asculta Biblia şi slăvea neîncetat pe Creatorul şi pe Fecioara Maria. Se minuna mereu de râvna şi bărbăţia sfinţilor, despre care afla din auzite, căci pentru lectură nu prea avea timp. Învăţăturile sfinţilor o făceau să înţeleagă cât de importante sunt pentru viaţa omului liniştea, blândeţea şi smerenia. Tocmai în asemenea clipe simţea nevoia să se retragă undeva, departe de lume, la o mănăstire. Dar nu se grăbea să facă pasul, căci copiii mai aveau nevoie de sprijinul său.
Retragerea la mănăstire
După ce şi-a aşezat copiii pe la casele lor, a luat calea mănăstirii. Avea puţin peste 50 de ani. „Drumul de acasă până la mănăstire s-a legat greu, cu multe piedici, dar, cu ajutorul Domnului, am ajuns la mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani. Creşteam copiii, le purtam de grijă aşa cum trebuie să aibă o mamă datoria în faţa lor, dar gândul îmi era la mănăstire. Şi când a venit ceasul chemării mele, i-am lăsat pe toţi cu Domnul şi am făcut acest pas. La început, copiii au avut puţină tulburare, dar le-a trecut”, ne-a mărturisit maica Maria.
La Chiţcani, a făcut doi ani şi jumătate de ucenicie. Aici avea să-l cunoască pe mult regretatul ierarh Dorimedont. De la Prea Sfinţia Sa a adunat multă cultură teologică şi cunoaşterea de sine. „La Noul Neamţ, spune maica Maria, am învăţat să mă cunosc pe mine însămi, să-mi pot deschide tainele lăuntrice. Să ştiţi că fără cunoaşterea de sine nu poţi înainta pe calea credinţei. Şi cu cât îţi cunoşti mai bine lumea ta dinlăuntru, cu atât mai mult simţi şi înţelegi ce îi trebuie aproapelui. O soră, un frate are nevoie de ajutorul tău ori altcineva are o neputinţă…”
Acest pas i-a adus multă lumină în viaţa sa monahală. Apoi, cu voia Domnului, a primit binecuvântare de la preasfinţitul Dorimedont şi, în 1999, a ajuns la mănăstirea Rudi. Aici a fost primită cu multă bunătate. Fără studii în teologie sau alt domeniu, a devenit stareţă. Privindu-mă cu blândeţe, mi-a vorbit: „Crescând mai mult singură patru copii, aici Dumnezeu mi-a dat 27. Pentru aceştia mai mult mă doare sufletul decât pentru cei rămaşi în lume, pentru că aici – şi de trup şi de suflet – Dumnezeu îmi cere mai multă socoteală. Aici trăieşti nu pentru tine, ci pentru aproapele”.
Am întrebat-o dacă îi este greu. Mi-a răspuns cu seninătate: „N-aş zice că e greu. Bineînţeles, griji sunt multe şi cerinţele-s mari, dar dacă eşti aproape de Domnul, cum poate să fie greu? Pentru că cel care îşi pune nădejdea în El nu este lăsat de ruşine”.
Vorbele maicii Maria – lumânări aprinse
Nu este lăsată de izbelişte nici obştea mănăstirii Rudi. Stareţa Maria şi duhovnicului egumen Patrocle au făcut din acest colţişor o adevărată minune. Cei care n-au dat pe aici din 1999 nu vor recunoaşte locaşul. De nerecunoscut este şi biserica, curtea mănăstirii cu chiliile şi florile bine îngrijite. Şi dacă cei veniţi vor încerca s-o laude pe stareţă pentru spiritul gospodăresc de care a dat dovadă, ea le va răspunde: „Lăudaţi pe Domnul. În tot ce vedeţi este lucrarea Lui. Noi doar i-am ascultat cuvântul”.
Dumnezeu mi-a îngăduit să stau de mai multe ori de vorbă cu  maica Maria. Este deosebită nu printr-un înalt nivel de cultură – n-a trecut prin universităţi sau academii –, dar prin simplitatea şi temperamentul ei paşnic, prin vorba sa caldă, prin dorinţa de a-l ajuta pe omul bolnav nu doar cu rugăciunea, dar şi cu o iarbă de leac. (La mănăstire se colecţionează tot felul de plante medicinale, iar  Maica Maria le cunoaşte  proprietăţile tămăduitoare.)
Hotărâtă şi echilibrată, supusă şi răbdătoare, generoasă şi iubitoare – astfel i-aş schiţa portretul în puţine cuvinte. A fugit de lume şi a ales calea slujirii lui Dumnezeu. Din clipa aceea, poartă mare grijă sufletului său şi tuturor celor care aleargă la ea.
Zilele trecute, când ne-am întâlnit, a ţinut să-mi reamintească nişte simple şi eterne adevăruri: „Milostenia ne scoate din judecată. Dar mila noastră trebuie să aibă ochii închişi şi mâna deschisă. Trupul este haina sufletului, trebuie să avem grijă şi de una, şi de alta. Iubirea de aproapele este primul pas către rai, prietenia – al doilea, iar iertarea – al treilea”.
Din cele spuse de stareţa Maria – lumânări aprinse pentru pelerini – am cules, ca şi alte dăţi, acelaşi gând – credinţa e deasupra tuturor ideologiilor, iar omul credincios e cel mai frumos şi stă prins în lacrima lui Iisus Hrisos. Iată de ce stareţa Maria de la mănăstirea Rudi, cu toată frumuseţea ei sufletească, rămâne ca o icoană în sufletele tuturor celor care i-au ascultat măcar o singură dată vorbele.

Maica Maria de la mănăstirea Rudi

La o margine de ţară, ascunsă între două coline acoperite cu o sprânceană de pădure, se înalţă mănăstirea Rudi. Aici, de aproape 11 ani, rânduieşte cum nu se poate mai bine şi mai frumos grijile monahale stareţa Maria. Lumea vine, se minunează de frumuseţea locurilor, de ordinea care domneşte peste tot, ascultă cuvintele duhovnicului egumen, ale stareţei şi pleacă cu sufletul împăcat acasă.

Casa părintească – o mică biserică

În primul an după cel de-al Doilea Război Mondial, în familia soţilor Ştefan şi Elena Vrâncean din satul Hiliuţi de prin părţile Făleştilor, sat cu oameni minunaţi şi foarte credincioşi, s-a născut primul copil. Deoarece era fetiţă, părinţii au botezat-o Maria. S-au gândit ei că în acele timpuri grele, numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu îi va purta noroc atât copilei, cât şi casei în care aceasta creştea. Şi n-au greşit. Maica milei şi a îndurării n-a părăsit niciodată această familie creştină, întemeiată de Dumnezeu ca o mică biserică.

Anume aici, în casa părintească, Maria, cele două surori şi doi fraţi mai mici au auzit cele mai frumoase lucruri despre Dumnezeu. Aici copiii l-au cunoscut pe Dumnezeu, au învăţat să se roage şi să meargă la biserică. Iar când au crescut, şi-au întemeiat familii care au devenit, la rândul lor, mici locaşuri pentru copiii lor.

Văduvă la 36 de ani

Maria s-a luat cu Eugen din dragoste. Împreună şi-au făcut casă de piatră, iar Dumnezeu le-a binecuvântat-o cu patru copilaşi. Toţi patru au simţit de mici nevoia să pătrundă în lumea în care se găseşte Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi îngerii din cer. Şi părinţii – mai cu seamă mama – le-au deschis portiţa spre cele sfinte.

Cu gingăşie şi dragoste, le-au modelat sufletele şi întreaga familie se credea cea mai fericită din lume. Dar tocmai atunci când viaţa le era mai dragă, asupra familiei s-a abătut o nenorocire – stăpânul casei a plecat la Domnul, lăsând-o văduvă, cu patru copii pe care a trebuit să-i crească, la numai 36 de ani. N-a fost atât de greu, pentru că avea marea credinţă în Dumnezeu şi pe părinţi – mai sunt şi astăzi în viaţă, să le dea Dumnezeu sănătate –, dar nici uşor.

Tânără şi frumoasă, a avut de înfruntat multe ispite. Ar fi putut să se dedea poftelor şi plăcerilor, să se înfrăţească cu paharul sau să se adune cu femeile la bârfit. N-a făcut aceste lucruri. A pus mai presus bunurile sufleteşti şi a lăsat „nerostită” vorba rea, ştiind de la părinţi că vorbele rele strică obiceiurile bune.

Maria, aşa cum vă spuneam, era stăpânită de evlavie şi mergea cu drag la sfintele slujbe. Senină, asculta Biblia şi slăvea neîncetat pe Creatorul şi pe Fecioara Maria. Se minuna mereu de râvna şi bărbăţia sfinţilor, despre care afla din auzite, căci pentru lectură nu prea avea timp. Învăţăturile sfinţilor o făceau să înţeleagă cât de importante sunt pentru viaţa omului liniştea, blândeţea şi smerenia. Tocmai în asemenea clipe simţea nevoia să se retragă undeva, departe de lume, la o mănăstire. Dar nu se grăbea să facă pasul, căci copiii mai aveau nevoie de sprijinul său.

Retragerea la mănăstire

După ce şi-a aşezat copiii pe la casele lor, a luat calea mănăstirii. Avea puţin peste 50 de ani. „Drumul de acasă până la mănăstire s-a legat greu, cu multe piedici, dar, cu ajutorul Domnului, am ajuns la mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani. Creşteam copiii, le purtam de grijă aşa cum trebuie să aibă o mamă datoria în faţa lor, dar gândul îmi era la mănăstire. Şi când a venit ceasul chemării mele, i-am lăsat pe toţi cu Domnul şi am făcut acest pas. La început, copiii au avut puţină tulburare, dar le-a trecut”, ne-a mărturisit maica Maria.

La Chiţcani, a făcut doi ani şi jumătate de ucenicie. Aici avea să-l cunoască pe mult regretatul ierarh Dorimedont. De la Prea Sfinţia Sa a adunat multă cultură teologică şi cunoaşterea de sine. „La Noul Neamţ, spune maica Maria, am învăţat să mă cunosc pe mine însămi, să-mi pot deschide tainele lăuntrice. Să ştiţi că fără cunoaşterea de sine nu poţi înainta pe calea credinţei. Şi cu cât îţi cunoşti mai bine lumea ta dinlăuntru, cu atât mai mult simţi şi înţelegi ce îi trebuie aproapelui. O soră, un frate are nevoie de ajutorul tău ori altcineva are o neputinţă…”

Acest pas i-a adus multă lumină în viaţa sa monahală. Apoi, cu voia Domnului, a primit binecuvântare de la preasfinţitul Dorimedont şi, în 1999, a ajuns la mănăstirea Rudi. Aici a fost primită cu multă bunătate. Fără studii în teologie sau alt domeniu, a devenit stareţă. Privindu-mă cu blândeţe, mi-a vorbit: „Crescând mai mult singură patru copii, aici Dumnezeu mi-a dat 27. Pentru aceştia mai mult mă doare sufletul decât pentru cei rămaşi în lume, pentru că aici – şi de trup şi de suflet – Dumnezeu îmi cere mai multă socoteală. Aici trăieşti nu pentru tine, ci pentru aproapele”.

Am întrebat-o dacă îi este greu. Mi-a răspuns cu seninătate: „N-aş zice că e greu. Bineînţeles, griji sunt multe şi cerinţele-s mari, dar dacă eşti aproape de Domnul, cum poate să fie greu? Pentru că cel care îşi pune nădejdea în El nu este lăsat de ruşine”.

Vorbele maicii Maria – lumânări aprinse

Nu este lăsată de izbelişte nici obştea mănăstirii Rudi. Stareţa Maria şi duhovnicului egumen Patrocle au făcut din acest colţişor o adevărată minune. Cei care n-au dat pe aici din 1999 nu vor recunoaşte locaşul. De nerecunoscut este şi biserica, curtea mănăstirii cu chiliile şi florile bine îngrijite. Şi dacă cei veniţi vor încerca s-o laude pe stareţă pentru spiritul gospodăresc de care a dat dovadă, ea le va răspunde: „Lăudaţi pe Domnul. În tot ce vedeţi este lucrarea Lui. Noi doar i-am ascultat cuvântul”.

Dumnezeu mi-a îngăduit să stau de mai multe ori de vorbă cu  maica Maria. Este deosebită nu printr-un înalt nivel de cultură – n-a trecut prin universităţi sau academii –, dar prin simplitatea şi temperamentul ei paşnic, prin vorba sa caldă, prin dorinţa de a-l ajuta pe omul bolnav nu doar cu rugăciunea, dar şi cu o iarbă de leac. (La mănăstire se colecţionează tot felul de plante medicinale, iar  Maica Maria le cunoaşte  proprietăţile tămăduitoare.)

Hotărâtă şi echilibrată, supusă şi răbdătoare, generoasă şi iubitoare – astfel i-aş schiţa portretul în puţine cuvinte. A fugit de lume şi a ales calea slujirii lui Dumnezeu. Din clipa aceea, poartă mare grijă sufletului său şi tuturor celor care aleargă la ea.

Zilele trecute, când ne-am întâlnit, a ţinut să-mi reamintească nişte simple şi eterne adevăruri: „Milostenia ne scoate din judecată. Dar mila noastră trebuie să aibă ochii închişi şi mâna deschisă. Trupul este haina sufletului, trebuie să avem grijă şi de una, şi de alta. Iubirea de aproapele este primul pas către rai, prietenia – al doilea, iar iertarea – al treilea”.

Din cele spuse de stareţa Maria – lumânări aprinse pentru pelerini – am cules, ca şi alte dăţi, acelaşi gând – credinţa e deasupra tuturor ideologiilor, iar omul credincios e cel mai frumos şi stă prins în lacrima lui Iisus Hrisos. Iată de ce stareţa Maria de la mănăstirea Rudi, cu toată frumuseţea ei sufletească, rămâne ca o icoană în sufletele tuturor celor care i-au ascultat măcar o singură dată vorbele.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce