„Lume, lume, soro lume, Unde m-ai adus pe mine?”

Un caz în care rude şi foşti vecini s-au regăsit peste 43 de ani

Vasile Surkov s-a născut în 1962 în satul Rubleniţa, fostul judeţ Soroca, fiind fiul mijlociu al soţilor Anastasia şi Nikolai Surkov, aceştia mai aveau o fiică, Raisa, născută în 1958, şi un fiu, Mihail, născut în 1966. Tatăl lui Vasile se trăgea din Kaliningrad, iar mama din Rubleniţa.

După nuntă, tânăra pereche s-a stabilit cu traiul la Rubleniţa şi s-a pus pe gospodărit. Pace şi voie bună în casă, dragoste ca în filme şi celelalte ingrediente ce fac viaţa frumoasă. Cei trei copii erau sensul vieţii lor. Toate preocupările şi speranţele le îndreptau spre ei, văzându-i aşezaţi pe la casele lor în acest sat cu oameni harnici. Dar tocmai atunci când le era lumea mai dragă, a venit o zi în care, din cauza unor neînţelegeri dintre rude, această familie unită a fost nevoită să-şi ia lumea în cap şi să părăsească satul.

Izvorul nădejdii era Kazahstanul

Acolo îi aşteptau rude apropiate pe linia soţului. Era în 1969. Micul Vasile termina primul an şcolar din viaţa sa. Se despărţea pentru totdeauna de bunii săi colegi de clasă, de copiii din mahala cu care se juca pe toloacă. Lăsa în urmă poveştile spuse de bunica în nopţile lungi de iarnă, vorbele pline de înţelepciune ale primei învăţătoare, pedepsele bunelului date în timpul verii, când nu era ascultător şi acesta îl bătea cu urzici, amintindu-i că bătaia e ruptă din rai.

Mai rămânea în satul copilăriei căldura sufletească şi marea dragoste a naşei de botez Liuba Ursachi, care îl îndulcea cu tot felul de bunătăţi: mere, pere, nuci, struguri şi cele mai gustoase plăcinte de pe lume. Drumul până în Kazahstan a fost anevoios, iar primii ani de adaptare au fost grei. Apoi valurile vieţii şi-au luat cursul normal. Cei trei copii au crescut, şi-au creat familiile lor. Mihail şi-a găsit jumătatea în Kaliningrad, Vasile şi Raisa au rămas pe lângă părinţi în oraşul Taraz, situat în sudul Kazahstanului, la hotar cu Kîrgîzstanul. După încheierea serviciului militar, Vasile a intrat în graţiile Valentinei, o  femeie foarte simpatică născută din mamă poloneză şi tată belorus. În scurt timp, s-a căsătorit cu ea.

Au dat naştere la trei copii, în vinele cărora curge sânge rusesc, moldovenesc, polonez şi belorus. Valentina este implicată în mai multe acţiuni de caritate, i-a ajutat pe mulţi copii să-şi găsească părinţii biologici. Împreună cu soţul, pe lângă cei trei copii, au înfiat o fiică pe care o cresc de micuţă (acum fata are 16 ani).

Ciudata coincidenţă a destinelor

Trebuie să vă spun că de la plecarea în Kazahstan, viaţa lui Vasile, a mamei sale şi a fraţilor săi se compunea din imaginile de neşters lăsate la Rubleniţa şi din realitatea de acolo. Mama se vedea adesea în vis pe aceste locuri, murmurând vorbele şi cântecele lăsate la baştină. De foarte multe ori, copiii o auzeau cântând: „Lume, lume, soro lume/ Unde m-ai adus pe mine?…”.  Se mângâia continuu cu speranţa şi gândul la cei rămaşi departe, cu imaginea bisericii şi a caselor din satul natal, a bătrânilor părinţi. Creşteau copiii, creşteau şi cheltuielile şi mereu nu ajungeau bani pentru un drum în Moldova.

Cu supărarea în suflet, nu ţinea legătura cu nimeni din rude, dar  se întreba adesea: „Oare ce-o mai făcând ai noştri?”. Înainte de moarte, acum doi ani, îi ruga pe copii s-o aducă la Rubleniţa să mai vadă o dată locurile şi apoi să moară. Dar n-a fost să fie, a închis ochii cu acest vis neîmplinit, cu dorul nestins în inimă…

Această familie lăsase amintiri frumoase printre oamenii din sat, dar mai cu seamă printre vecini. Acum şase ani, Cozma Ursachi, primarul comunei, după ce a privit la televizor emisiunea „Jdi menea”, i-a spus mamei sale, naşa de botez a lui Vasile: „Ce-ar fi, mamă, să scriu şi eu la această emisiune? Poate aflăm pe unde sunt nea Nicolai şi tanti Anastasia. Ce mai fac Raia, Vasile şi Mihail.” „Scrie, dragul mamei, scrie că Dumnezeu lucrează cu fiecare din noi şi te va auzi.”

A doua zi, primarul s-a întâlnit cu Tudor Şuşu, verişorul lui Vasile, şi l-a întrebat dacă nu are vreo veste de la rudele sale din depărtare. Nu avea. Legate de ciudata coincidenţă a destinelor, gândurile lui Tudor mergeau în acord cu cele ale primarului. Demult doreau şi el şi sora sa să-şi cunoască verişorii pe care nu i-au văzut niciodată, căci s-au născut după plecarea lor. Cozma Ursachi a scris.

Anii treceau, dar de la emisiune niciun răspuns. Cine ar fi bănuit că şi Vasile era curios să afle dacă au mai rămas rude în satul copilăriei, cu acest gând a scris şi el la emisiune?!

Imaginile copilăriei şi frumuseţii s-au întâlnit

Şi iată că drumul cel lung a ajuns în cele din urmă la capăt. La începutul acestei săptămâni, realizatorii proiectului Jdi menia au venit la Rubleniţa, aducându-i pe Vasile Surkov şi pe soţia sa, Valentina. Stări sufleteşti zguduitoare şi frumoase. Verişori regăsiţi de Vasile după atâta amar de vreme! Reîntâlnire cu prima învăţătoare Valentina Leviţchi, cu naşa de botez Liuba Ursachi, cu foştii colegi de clasă, cu foştii vecini. Vasile a evocat icoana amintirilor: „Au trecut 43 de ani peste copilăria mea lăsată la Rubleniţa. Am plecat atunci cu durere şi amărăciune de copil, ştiind că nu se vor mai repeta clipele minunate pe care le-am trăit aici. Coboram din maşină cu senzaţia pe care o încerci când sari cu paraşuta. Mi se pare dureros şi nedrept că mama, Dumnezeu s-o ierte, nu este cu noi aici. Ea şi-a dorit atât de mult să revadă baştina! Nici pentru o clipă n-a încetat să se gândească la aceste locuri. Ne povestea mereu cu multă însufleţire întâmplări de tot felul din copilăria şi tinereţea ei. Îmi pare rău că nu i-am putut îndeplini dorinţa. M-am bucurat că vecinii o ţin minte. Am vorbit cu mai mulţi şi toţi şi-o amintesc de bine. Numai cei aflaţi în situaţia mea pot să-mi înţeleagă starea sufletească. Doamne! Ce minune! Am călcat cu picioarele pe cărăruşele pe unde am alergat în copilărie! Aceste locuri îmi redau atmosfera de nevinovăţie şi sănătate. Destul de mişcătoare este căldura cu care am fost primiţi. Eu trăiesc bine în Kazahstan, dar, cum n-ar fi, ştiu că aici e patria mea. Am deja trei nepoţi. Am dus atât de mult dorul rudelor încât acum nu vrem să ne despărţim. Copiii locuiesc împreună cu noi. Suntem o familie mare, 12 persoane, şi ne împăcăm foarte bine. Lucrez la construcţia drumurilor. În prezent, alături de mine, muncesc doi fii şi doi nepoţi la un drum de importanţă internaţională, Europa–China…”

Impresionaţi şi recunoscători emisiunii pentru că i-a întâlnit, cu feţele pline de duioşie, stăteau cu toţii în jurul mesei în ograda mătuşii Liuba, mulţumind Domnului că s-a săvârşit un lucru pe care l-au aşteptat demult. Sângele apă nu se face. De acum încolo se vor ţine de neamuri.

 

The following two tabs change content below.