Luciditate și națiune (I)

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Cu prilejul celor 25 de ani de independență a Republicii Moldova, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Chișinău a decis să-și aprindă paie în cap. Pentru aceasta, a mers la postul M1, unde a declarat că Republica Moldova „nu e România”, fiind o țară cu istoria și cu problemele ei, și că reunificarea celor două state nu e o „soluție practică”. Afirmațiile dlui James D. Pettit au iscat reacții virulente în Basarabia, în special din partea mișcării (mișcărilor) unioniste. Nu a întârziat nici răspunsul fraților de peste Prut: tunurile au bubuit în presă, dar și în Senatul României.

Riposta, oricât de previzibilă, i-a luat totuși prin surprindere pe diplomații americani. Astfel, James D. Pettit a încercat deunăzi să dreagă cumva busuiocul, recunoscând dreptul unioniștilor la o altă opinie și făgăduind că SUA va respecta și susține reunificarea în cazul în care majoritatea cetățenilor moldoveni o va cere și o va înfăptui.

Am urmărit comentariile din mass-media și modul în care s-au desfășurat disputele provocate de declarația Excelenței Sale. Ce am observat e că s-a trecut destul de lejer peste fondul chestiunii în favoarea unei dezbateri de principii. Replicile și atacurile care l-au țintit pe diplomatul american i-au imputat, cu adevărat, doar incompetența în materie de istorie a românilor. Așa încât acesta să tragă o singură concluzie: ignorarea crasă a temelor naționale „sensibile”, cauzată de cunoașterea precară a istoriei locului, este o lacună impardonabilă care îl privează de dreptul moral și chiar juridic de a ne oferi lecții despre trecut și sfaturi pentru viitor. Bucuros că s-a ales numai cu atât, dl Pettit a reacționat în maniera împăciuitoare descrisă mai sus.

Fondul chestiunii este însă foarte grav. Tratată cu luciditate și realism și nu cu sentimentul național lezat, declarația scoate la iveală scopurile urmărite de americani în această parte a Europei. Strategia Departamentului de Stat nu este consolidarea statu quo-ului și nici menținerea unui „regim stabil” într-o zonă-tampon, în maniera consacrată a Reagan-ilor și Bush-ilor, atât timp cât administrația actuală de la Casa Albă nu s-a prea frământat să afle ce ar putea să însemne statu quo-ul și stabilitatea în cazul Republicii Moldova. Intenția Washingtonului e mult mai simplă, fără subtilități: sustragerea provizorie a atenției Kremlinului de la segmentul „R. Moldova” al frontului geopolitic NATO-Rusia. Sau, banal de tot, o elementară tragere de timp în subiectul transnistrean, mai ales pe fundalul manevrelor militare din stânga Nistrului din această vară, acalmie de care americanii au nevoie acum pentru a-și regrupa forțele acolo unde au pierdut deja foarte mult teren diplomatic (și nu numai): Marea Chinei de Sud, Siria, Ucraina, în această ordine. O regrupare vitală mai ales pentru guvernarea democrată de azi, aflată și sub o mare presiune internă înaintea alegerilor prezidențiale din toamnă.

Cu adevărat incompetentă este, în cazul administrației de la Washington, nu atât necunoașterea istoriei țărilor în care își trimite ambasadorii – câți soli competenți în istorie ați văzut în general? –, cât politica externă promovată de aceasta odată cu înscăunarea lui Barack Obama. Concepută inițial ca pacifistă și pacificatoare, spre marea satisfacție morală a tuturor progresiștilor, oripilați într-o măsură mai mare de războaiele lui Bush juniorul decât de Gulagul stalinist, această politică s-a dovedit a fi, în ultimii ani, o formă mascată a impotenței diplomatice, expresie a unor erori grave de judecată politologică, istorică și culturală și a acelei lălăieli intelectuale care a înlocuit, de ceva vreme, realitatea cu utopie în discursul liderilor politici occidentali.

Primele consecințe sunt deja îngrijorătoare. Nimeni nu se mai teme de jandarmul care și-a înfipt o floare în țeava puștii: chinezii fac manevre militare chiar sub nasul aliaților și partenerilor americani din Pacific; rușii au scăldat în sânge Donbasul, au pus mâna și înarmat până în dinți Crimeea; jihadiștii și-au făcut de cap în Siria și Irak, chiar acolo unde trupele americane încercaseră să instaureze ordinea și pacea cu câțiva ani mai înainte; cel mai important aliat al SUA în UE, Marea Britanie, a părăsit comunitatea fără ca americanii să încerce să organizeze măcar o conferință, dacă nu negocieri interstatale pentru păstrarea unei Europe unite și puternice în fața pericolului de la Răsărit etc. etc.

Pe acest fundal, nici venirea la putere a lui Donald Trump, nici a lui Hillary Clinton nu ne poate alina frica zilei de mâine. Americanii au decis că nu mai vor să fie ce au fost și mă tem că această stare de lucruri nu se va schimba prea curând. Dl James D. Pettit ne-a confirmat încă o dată că destinul, azi mai mult ca oricând, este în mâinile noastre. Și e tocmai acel destin pe care Excelența Sa nu-l recomandă.

P.S. Declarația dlui James D. Pettit a provocat, în mediile intelectuale românești, și alte atitudini decât cele comentate mai sus. Despre aceasta însă, în articolul de săptămâna viitoare.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)