Lorena, urâtă de părinţi

„Părinţii care mi-au dat viaţă nu m-au iubit niciodată şi nici nu au trăit împreună. Nu ştiu ce-o fi fost între ei. Din câte mi-a povestit mama care m-a crescut, bunicii s-au amestecat în viaţa lor. Mai bine zis, nu se ştie ce nu au putut împărţi cuscrele între ele. Din această cauză, mama şi tata s-au despărţit la câteva luni după nuntă. Erau prea tineri şi s-au lăsat conduşi de părinţi.

A vrut să-şi pună capăt zilelor

În ziua când tata trebuia să plece în armată, mama era în luna a opta de sarcină. L-a aşteptat ca să îşi ia rămas bun de la ea, dar tunea (bunicul – n.r.) nu l-a lăsat. I-a zis supărat: „Dacă te duci la Vera, îţi tai picioarele”. Şi el nu s-a mai dus. De necaz, mama a vrut să îşi pună capăt zilelor şi a înghiţit un ac.

Dumnezeu însă a rânduit altfel. Nici eu şi nici ea n-am păţit nimic. Eu m-am născut sănătoasă. Ea a tuşit câteva luni. Şi, într-o zi când vorbea aplecată deasupra mea, a tuşit aşa de tare că i-a sărit acul din piept. Era deja ruginit. Atunci mătuşa care rămăsese văduvă cu o fetiţă de 5 anişori, văzând-o pe mama cum suferă, i-a zis: „Vino la mine, la Orhei. Te voi ajuta să îţi creşti copilul, să te angajezi la fabrica de covoare şi vei uita de Petrică”. Mama a ascultat-o.

La puţină vreme după aceea, a început a se întâlni cu un băiat. Nu i-a spus că mă are pe mine. Îl iubea şi, de frică să nu o părăsească, a hotărât să nu îi spună despre existenţa mea. După ce s-a pus la cale cu surorile ei (cinci la număr) şi cu bunica, a decis să mă dea la un orfelinat. Mătuşa când a auzit de una ca asta i-a zis mamei: „Bine, Veruţă, dragostea vine şi se duce, dar cum te înduri să te desparţi de Lorena? Oare chiar nu te doare sufletul? Dacă te lasă inima să dai aşa de uşor copila de lângă tine, mai bine dă-mi-o mie. O să îi port eu de grijă aşa cum ştiu…” Astfel şi-a început Lorena povestea când ne-am întâlnit.

Raiul din casa mătuşii

În casa mătuşii, fata creştea ca o floare îngrijită în grădină. Creştea cuminte şi ascultătoare. Se înţelegea de minune cu Liduţa, fiica mătuşii. Şi mama, bucuroasă de prietenia lor, trăia şi muncea numai pentru ele. Nu se ştie dacă mai erau la acea vreme copii mai bine îngrijiţi ca aceste două suflete. Vorbea mult cu ele, le cumpăra tot ce aveau nevoie.
Dar iată că, pe când Lorena avea vreo patru anişori, noul soţ al Verei a aflat că nevasta lui fusese măritată şi avea şi un copil din acea căsătorie. După ce a certat-o binişor, a rugat-o să se ducă să aducă copilul acasă. Lorena îşi aminteşte: „Mama m-a primit foarte rece. Nu m-a cuprins, nu m-a sărutat. Am stat în satul cela mai bine de o lună. Îl ţin minte şi pe fratele Vlad şi pe sora Zoe. Erau mici: fratele avea doi anişori, iar sora – un an. Ţin minte cum mă punea mama să fac curat, să stau cu cei mici, cum mergeam la stână să dau oile în strungă. Mă simţeam străină şi fără mângâiere. Când a venit mama de la Orhei să mă vadă, am cuprins-o de gât şi nu m-am mai dezlipit de ea. Am rugat-o cu lacrimi în ochi să mă ia acasă şi m-a luat”.

Întâlnirea cu tata

Zilele treceau fericit în casa plină de căldură şi lumină. Lorena a crescut mare şi frumoasă. Avea 16 ani şi pe tatăl ei nu l-a văzut niciodată. Ştia că s-a recăsătorit, că are doi copii. La început de primăvară, a primit o scrisoare lungă şi sfâşietor de tristă, semnată Nelu. Acesta era fratele pe linia tatălui; o ruga cu nişte cuvinte pline de lacrimi să vină la ziua lui. I-a mărturisit că a aflat despre ea de la mama lui, care era foarte bolnavă, şi că tare ar vrea să o cunoască. O ruga fierbinte să vină. Lorena a citit împreună cu mama de câteva ori acea scrisoare. Mama i-a şters ochii, a netezit-o pe frunte, a sărutat-o şi i-a zis: „Bine, fata mamei, du-te să-ţi cunoşti fratele şi sora, dacă ei atât de mult vor să te vadă”.
După o săptămână de pregătiri, iat-o pe Lorena la poarta tatălui ei. Inima îi bătea cu putere. Sufocată de emoţii şi nerăbdare, fata a deschis poarta încetişor şi a intrat în ogradă. A uitat cuvintele pe care le-a tot repetat în gând. Nu ştia cu ce să înceapă, ce să spună. Cu cât se apropia de uşă, cu atât mai tare simţea cum i se taie picioarele. N-a apucat să facă doi paşi de la prag, că taică-său a şi izbit-o cu tonul întrebării: „A cui eşti, fato, şi ce cauţi în casa mea?”. Un pic speriată, dar liniştită, fata i-a răspuns: „Dacă mata eşti stăpânul acestei case, eu sunt Lorena, fiica matale”. În loc să o cuprindă, să o strângă la piept, aşa cum se aştepta, el, înnebunit ca o fiară, a răcnit: „De ce ai venit? Ieşi afară, ticăloaso!…”.

Cu un oftat dureros, Lorena dă grai amintirilor: „N-am să uit niciodată acea privire a tatălui meu. M-am întors la Orhei cu inima zdrobită. Peste câteva luni, tata a venit cu Nelu şi, blând ca un porumbel, şi-a cerut scuze de la mama că m-a ofensat. A zis că tare îi pare rău şi s-a gândit că mămica e singură şi îi va fi greu să îmi aranjeze viitorul. De aceea, el i-a mulţumit că m-a crescut şi a rugat-o foarte frumos să mă dea la casa lor, că el are cu ce mă porni în viaţă”.

Ademenirea a fost o amăgire

După mai multe zile de meditaţie, mama şi Liduţa au ajuns la concluzia că poate într-adevăr ar fi mai bine pentru viitorul Lorenei ca aceasta să se mute în casa tatălui ei. Şi s-a dus Lorena în satul părinţilor ei de pe malul Nistrului. Dar dacă nu-i de dimineaţă, nu-i nici până în seară. Acesta nu se preocupa nicidecum de viitorul ei, ci de treburile gospodăreşti şi de copiii lui rămaşi fără mamă. (Cea de-a doua soţie decedase.) Biata copilă se spetea de zori până în seară, dar ce folos? Tată-său totuna nu era mulţumit.
Unica ei mângâiere în sat era băiatul cu care se întâlnea. Ca să scape de calvar, cum a terminat şcoala medie, s-a căsătorit cu el. Şi de atunci trăiesc în pace şi înţelegere. Au fost la câştig în Portugalia. S-au întors şi şi-au durat o casă de toată frumuseţea. Au deschis o mică afacere. Cresc şi educă doi băieţi şi două fetiţe. Sunt aproape fericiţi. Pentru fericirea deplină, Lorena mai are nevoie şi de căldura părinţilor care i-au dat viaţă.

Visul Lorenei rămâne neîmplinit

Acum Lorena are 33 de ani. Nopţi la rând vede în vis întâlniri frumoase cu mama ei. Dar când se trezeşte, tristeţea şi amarul o cuprind din nou. „De când m-a lăsat, o dată nu a fost cu o bomboană, cu o jucărie, cu o hăinuţă sau – ce e mai important – cu o vorbă bună. Nu a dorit să vină la nuntă şi nici la botezul copiilor. Cu ce sunt vinovată că m-a adus pe lume? Acum e căsătorită a treia oară în Ucraina.

A venit la înmormântarea unchiului meu, unicul din această familie care m-a iubit. Sora ei mai mică a vrut să îmi facă o surpriză şi mi-a zis: „Uite acolo, în fundul grădinii, e mama ta. Vrei să te întâlneşti cu ea?”. Vroiam şi încă cum mai vroiam! Am alergat cu sufletul la gură, i-am sărit în gât, iar ea a stat ca o stană, m-a privit ca pe o străină şi mi-a zis cu nepăsare: „Vezi-ţi de-ale tale şi uită de mine”. Iar când soţul a întrebat-o cine sunt, i-a răspuns că o verişoară. Nu a vrut ca soţul ei să ştie că sunt fiica ei.

N-a vrut, n-a vrut… Dumnezeu cu ea, dar nu înţeleg de ce mă urăşte atâta timp? Să fie oare din cauza că seamăn leit cu tata pe care nu l-a putut suferi din moment ce a părăsit-o? Bine, dar tata de ce mă urăşte? Cu ce am greşit? Aceste gânduri mă împung ca nişte ace în fiecare zi. Şi dacă cu fratele din a doua căsătorie a mamei ne-am întâlnit toamna trecută şi ne-am jurat să ne ţinem de fraţi, sora lui nu vrea să mă recunoască. La fel ca mama şi tata, mi se înfăţişează ca un monstru. Îmi apar mereu în faţa ochilor în culori cenuşii ca o crudă şi dureroasă remuşcare.

Când privesc prin filme cu câtă bucurie se reîntâlnesc după ani părinţi şi copii, zic că aşa ceva nu există în realitate. Doar în vis trăiesc emoţia unor clipe frumoase. Şi atunci când mă trezesc, amarul devine şi mai amar. Mă frământ şi nu pot înţelege cum mămica care m-a crescut, sora Liduţa, fratele Nelu şi fratele Vlad ţin la mine şi la familia mea, dar mama şi tata, care mi-au dat viaţă, mă urăsc de moarte! Un preot mi-a spus că cine îşi uită părinţii se usucă şi moare. Dar cum să mă lipesc de ei dacă mă resping?!”.

The following two tabs change content below.