Locotenentul Ciobanu, singur, la fereastra vârstei

foto1Preşedintele Asociaţiei veteranilor de război ai Armatei Române din RM, Petru Ciobanu, sărbătoreşte astăzi, alături de camarazii săi, Ziua Armatei Române.

Spirit viu la cei 93 de ani ai săi, Petru Ciobanu este unul din puţinii veterani de război ai Armatei Române rămaşi în viaţă. Amintirile sale se perindă nealterate, prin „fereastra vârstei”, cum îi place să spună, multe din ele îi apar ca şi cum s-ar fi întâmplat mai ieri. Nu îi place să-şi amintească ororile din timpul războiului, ci oamenii pe care i-a ajutat şi chiar i-a salvat.

După ce a absolvit Liceul Agroindustrial din Chişinău, la insistenţa tatălui, Petru Ciobanu s-a înscris la Şcoala de Subofiţeri de Infanterie din Sibiu. Avea 21 de ani când a început războiul.

Se afla în unitatea dislocată în preajma or. Sibiu când a fost emis comunicatul prin care Regele Mihai a ordonat Armatei Române să întoarcă armele împotriva Germaniei și să treacă astfel de partea Uniunii Sovietice.

Armate de tot neamul

Nemţii aveau 24 de ore la dispoziţie ca să se retragă. „Când a venit ordinul, ne-am apropiat de ofiţerii nemţi care chefuiau într-un cort. Aflând că trebuie să plece şi-au revenit pe loc. Au dat nişte telefoane, s-au convins că nu-i glumă, şi-au strâns în grabă lucrurile şi, în două ore, au şi plecat”, îşi aminteşte veteranul. După expirarea termenului de 24 de ore, regimentul din care făcea parte şi Petru Ciobanu a fost trimis să inspecteze oraşul Sibiu şi împrejurimile unde mai puteau fi nemţi. „Lângă un pod, nu departe de oraş, am auzit vorbă. Am luat poziţii de luptă, dar erau români. Familii întregi cu căruţe fugeau deja din calea nemţilor care au ajuns în Ungaria, s-au aliat cu ungurii şi făceau cale întoarsă.

Am decis să ne întoarcem în grabă în unitate. Pe drum ne întâlneam deja cu regimente de ruşi. Într-o localitate de saşi, s-a apropiat de noi un sătean şi ne-a rugat să rămânem la ei în acea zi. Mulţi ruşi se rupeau de regiment şi făceau ravagii prin sate, furau, distrugeau. Oamenii se temeau. Se gândeau că dacă va fi un soldat român, aceia nu vor îndrăzni”, îşi aminteşte Petru Ciobanu. El şi colegul său au acceptat să înnopteze la acea familie. Soţia făcea mâncare, se adunaseră acolo şi câteva fete de liceu. Mai spre miezul nopţii s-au auzit bătăi în poartă. Petru, căruia gazda îi spunea Peti, ştia să lege câteva propoziţii în rusă. A ieşit, a spus că familia găzduieşte soldaţi români. Ruşii au bolmojit ceva, dar au plecat.

_DSC3984A doua zi, în drum spre unitate, s-au întâlnit cu mai multe regimente de soldaţi ruşi. Printre ei – mulţi moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului. Mai aproape de Sibiu, s-au întâlnit şi cu un grup de cazaci, specializat în prinderea dezertorilor de război. Dezertorii erau judecaţi pe loc de aşa-numitul „polevoi sud” (curtea marţială – n.r.) şi împuşcaţi. Dar în ordinul regelui era specificat clar, nu trebuia să existe conflicte între români şi soldaţii ruşi. Le-au verificat actele şi le-au permis să plece. Cu greu au ajuns în regiment.

În una din zile, îşi aminteşte, au fost informaţi că într-o pădure din preajma Sibiului se găseşte un grup de spioni care are şi un radist ce le transmite nemţilor informaţia. S-au deplasat la faţa locului. I-au găsit şi i-au înconjurat. Nemţii s-au predat fără nicio împuşcătură. „Plângeau nemţii, era şi un ofiţer printre ei. Pe drum au plâns şi când i-am dat în primire plângeau. Au fost închişi într-o cameră cu uşi cu grilaje la Sibiu”, îşi aminteşte bătrânul.

A salvat o familie de la deportări

I-a surprins ordinul impus de sovietici, de deportare a populaţiei civile de origine germană din România. Pe fiecare stradă din Sibiu erau zeci de familii de această origine, lor le aparţineau cele mai frumoase case, restaurante şi magazine. „Regimentul nostru a primit ordin de a se ocupa de un lucru nu tocmai plăcut. Pe fiecare stradă a fost numită o persoană care perfecta lista cu familiile celor care urmau a fi ridicaţi. Zilnic, în ajutorul acestora, era trimis câte un grup de soldaţi. Oraşul era păzit încât nicio familie să nu fugă. La ieşirea din oraş era dislocată tehnică militară”, îşi mai aminteşte veteranul. Soldaţii trebuia să verifice ca ordinul să fie respectat întocmai.

„Când a venit rândul meu să inspectez una din acele străzi, am intrat într-o curte, unde imediat mi s-a aruncat la gât o fată plângând. Mi-a spus că vor s-o ridice pe ea şi pe tatăl ei. Le-am verificat documentele. Am descoperit că în momentul când a fost emis ordinul, nu-i ajungeau câteva zile până la vârsta de 18 ani. Am mai aflat că şi tatăl ei, care n-a ieşit din casă, e bolnav de tuberculoză. Conform ordinului, cei care sufereau de boli infecţioase nu putea fi deportaţi. I-am ţinut morală persoanei în civil care perfectase lista că a comis o abatere. Am anunţat comandantul. Peste o săptămână am fost vizitat de fata aceea şi mama ei la unitate. Au venit cu plăcinte şi mi-au mulţumit, au fost scoşi din listă. M-au întrebat unde sunt deportate rudele lor. Nu ştiam. Chiar nu ştiam.”

Din acele zile a mai reţinut un episod. O maşină militară oprită la poarta unei vile mari, din care au ieşit două fete. Ambele aveau câte un acordeon în mână. Aveau ochii roşii de plâns. Erau însoţite de soldaţi, iar în urma lor veneau părinţii care se rupeau şi ei de plâns. Fetele au cântat un marş până la maşina în care au fost urcaţi cu toţii şi duşi în lagăr.

Femeia frumoasă în lagărul de concentrare

Familiile ridicate ajungeau într-un lagăr înjghebat la marginea Sibiului. „Mulţi părinţi deznădăjduiţi se apropiau de noi şi ne întrebau dacă nu dorim să ne căsătorim cu fiicele lor, în speranţa că, fiind soţii de soldaţi, acestea nu vor fi deportate. Într-o zi făceam parte din grupul de pază al acestui lagăr. Un soldat s-a apropiat de noi şi ne-a şoptit că în lagăr este o deţinută foarte frumoasă. E gata să-l facă bogat pe oricine o va ajuta să scape de aici. I-am spus că vreau s-o văd. M-a însoţit printre lume. Ea stătea mai într-o parte, aşezată pe bagaje. Nu văzusem o femeie mai frumoasă până atunci. Le-am spus colegilor mei despre planul de a fi scoasă îmbrăcată în haine militare. Nimeni însă n-a avut îndrăzneala să rişte. Nici eu… Puteam fi împuşcaţi, oraşul mişuna de patrule”, spune nea Petru, cu privirea înceţoşată.

Pe timpul războiului a lucrat şi ca însoţitor de vagoane. Ducea hrana pe front. A ajutat şi la transportarea răniţilor.

Aşteptarea unui „soldat”

Ziua de 12 mai 1945 este o zi de neuitat pentru el. A fost informat că are permisiunea de a se întoarce la vatră. „În ’43 am avut ocazia să mă întorc în Basarabia, dar am refuzat, am spus că am jurat să-mi apăr patria şi regele, să-mi dau şi viaţa dacă va fi nevoie. În ’45, se vede că n-am avut argumente destule. Am primit indicaţia să mă apropii de unul din posturile de repatriere. Am lăsat în urmă o Românie mare şi am ajuns acasă, pe locurile în care nu am mai găsit ţara pe care o lăsasem, ci o Rusie mare”, spune cu tristeţe bătrânul.

La vatră, în satul Glina Mare de lângă Edineţ, a fost taxat ca fiu al unui duşman al poporului. Tatăl său, fost primar pe timpul administraţiei române, a fost deportat în regiunea Samara, unde a murit în ’53. Fratele său mai mic a fost trimis la scos cărbuni în regiunea Donbas, fratele mai mare – cu un copil de patru ani bolnav de poliomielită în braţe, a fost deportat în Siberia. A trecut peste toate aceste vitregii ale sorţii cu inima strânsă ca un pumn.

A absolvit Colegiul Pedagogic din Bălţi. S-a căsătorit cu Polina, o tânără din Corjeuţi. A avut un fiu. 44 de ani a lucrat în calitate de pedagog. Abia acum doi ani, a redevenit cetăţean român. Nu are pensie militară, deşi a prezentat documentele şi, într-un răspuns semnat de preşedintele Băsescu, se spune că va beneficia de aceasta. Mai aşteaptă. Ar putea scrie o carte cu amintirile sale dacă n-ar fi atât de modest. În toţi aceşti ani, a avut o simplă legitimaţie emisă de autorităţile române, în care locotenentul basarabean Petru Ciobanu e trecut SOLDAT.

Svetlana COROBCEANU

 

The following two tabs change content below.