Liviu Damian – un glas în pustiu?

Dealul din vale cu Nicolae Popa

Gorby drept aliat

L-am surprins pe Liviu Damian mânuind furios foarfecele şi decupând portretul lui Gorbaciov din revista „Ogoniok”. Era luna iunie 1985. Şi fiindcă tot intrasem atunci în biroul său, mi-a zis să-l ajut să-l prindă pe Mihail Sergheevici cât mai sus pe perete în pioneze. Da, în pioneze, sublinia dumnealui, precizând că doreşte să stea ca pe hornul de-acasă. Şi asta ca să fie clar că e pus pe perete din inimă, fără indicaţii speciale. Ţinuse o adevărată pledoarie – căţărat dumnealui pe un scaun, iar eu pe două puse unul peste altul – despre avantajul pozelor prinse în pioneze faţă de cele puse în rame luxoase, rame care figurau ca mobilier în „Inventar”. S-a aşezat apoi mulţumit de „ispravă” la biroul său de secretar al Uniunii Scriitorilor şi, avându-l pe Gorby la spate drept aliat, şi-a frecat vesel cu palma stângă locul palmei ce-i lipsea de la mâna dreaptă, exclamând: „Acum să-i văd cum îl critică pe el, nu pe mine!”.

Adevărul e că Liviu Damian trecea atunci printr-o perioadă febrilă ca om de creaţie şi dificilă ca tribun, cum li se spunea pe atunci, uşor peiorativ, scriitorilor care se angajau frenetic să schimbe lumea. După ce participase în1983 la înmormântarea poetului Nichita Stănescu la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde îngenunchease pentru prima dată şi la mormântul lui Eminescu, revenit la Chişinău, poetul părea el însuşi schimbat şi pregătit de schimbări. În plus, deveniseră şi mai dure fricţiunile în cadrul Uniunii Scriitorilor. Ciocnirile dintre gruparea „montată” de acelaşi Vasile State ca om al CC-ului şi restul scriitorimii se lăsau cu ameninţări şi lovituri de pumn în masă, inclusiv în biroul său.

„Întâlniri de taină” cu Liviu Damian

Era perioada când Damian începuse să ţină aşa-zisele „întâlniri de taină”. Pentru cine încă nu ştie şi ar fi normal să nu ştie nimeni. Aceste întâlniri secrete unul la unul cu un scriitor în care avea toată încrederea se desfăşurau în afara Chişinăului. Prin metoda deducţiei, înclin să cred că a avut nu mai puţin de trei întâlniri de acest gen. Când m-am pomenit şi eu unul la unul cu Liviu Damian într-o pădure de prin părţile Sorocii şi am descoperit că ceea ce îmi mărturiseşte aproape că aduce a lovitură de stat, m-am făcut, ţin minte, tare mic de frică, ceea ce nu l-a împiedicat să-mi spună tot ce avea de spus, asumându-şi riscul de-a fi turnat de un fricos ca mine. Şi bine că şi l-a asumat. Asta mi-a dat şi mie ulterior curaj – curajul de a avea încredere că nu voi fi turnat că am ascultat ce am ascultat. Şi iată că cel puţin un lucru s-a adeverit cu vârf şi îndesat din cele spuse de el. Şi anume că – după ce mi-a spus atunci că la Bucureşti a fost oaspetele casei fostei învăţătoare a tatălui meu, doamna Sofia, mama scriitorului şi diplomatului de mai târziu Aurel-Dragoş Munteanu, născut în satul meu natal – într-o anumită împrejurare ultrasecretă, Aurel-Dragoş i-a adus mai multe argumente că peste câţiva ani Uniunea Sovietică se va prăbuşi, cum se va prăbuşi şi Ceauşescu. Timpul a confirmat totul cu deasupra de măsură.

Cât de mult doream să-i strâng mâna

Şi ce mult îmi doream să-i strâng mâna lui Liviu Damian şi să ne bucurăm împreună când, în 1991, Republica Moldova a fost recunoscută de ONU, iar la arborarea tricolorului alături de primul preşedinte Mircea Snegur stătea în poziţie de drepţi şi Aurel-Dragoş Munteanu în calitatea sa de ambasador al României la ONU.

De fapt, cine reciteşte astăzi cu mai multă atenţie poezia lui Liviu Damian nu poate să nu-şi dea seama că era, neîndoielnic, poezia cea mai pregătită pentru a declanşa perestroika în mediul nostru profund dogmatizat. Dovadă că nimic nu apare din nimic. Dar cât de important e ca ceea ce apare, atunci când apare, să nu se piardă-n pustiu.