„Literatura se adună cu răbdare”

mircea ciobanuInterviu cu scriitorul Mircea V. Ciobanu, autor al noului volum de poezie „Resetare”

– Cum crezi, dragă Mircea V. Ciobanu, poezia înseamnă răbdare sau nerăbdare? Cu câtă (ne)răbdare ţi-ai scris poeziile din noul tău volum „Resetare” apărut vara aceasta la Editura „Vinea” a lui Nicolae Tzone?

Dragă Irina, umila mea părere e că literatura se adună cu răbdare, fără a forţa. Ea trebuie să se producă de la sine, aşa era poezia la originile ei. Dacă eziţi între a publica sau nu un text, a adăuga sau a elimina un vers, răspunsul bun este să nu publici, respectiv, să elimini. Orice este în exces supără. Iar lipsa incită.
Pe de o parte, cartea s-a adunat răbdător: de la apariţia precedentului au trecut două decenii. Abandonasem preocupările poetice (păcate ale tinereţii, fascinante în timpul scrierii şi execrabile când le vedeai tipărite), în favoarea eseului, criticii literare, prozei. Am adunat cartea în câteva săptămâni, la insistenţa lui Nicolae Tzone. În acest sens, am forţat nota, încălcând chiar eu principiul emis mai sus. Am recitit poemele pe care le tipărisem, la solicitarea prietenilor, prin reviste şi antologii. Câteva mi s-au părut pasabile. Unele le-am scris acum şi încă nu le pot judeca. Altele au suportat un fel de lectură comentată, cu modificări ad-hoc (care nu le-au folosit la nimic). Cele mai multe au fost şterse din fişiere pentru totdeauna, ca rebut, ca moloz de construcţie.

– Înainte de „Resetare”, ce cărți de poezie ai mai editat?

Una singură: Haydn între două claxoane, în 1995. Între timp, versurile mi s-au tipărit în câteva antologii onorabile şi în reviste. Dar toate astea nu m-au (re-) făcut poet.

– Aparent jucăușă, ludică, sprințară, cartea „Resetare” cere de la cititor concentrare, insistență, deschidere intelectuală, curiozitate pentru volutele neașteptate ale limbajului. Ce așteptări ai de la cititori? Ce îndrumări le dai pentru a înțelege mai bine volumul „Resetare”?

„Îndrumările” mele sunt în postfaţa cărţii, pe care editorul insista să nu o public, dar m-am pus pieziş. Am un respect aparte pentru cititorul de poezie şi îl las să decidă singur, dar îl rog să nu ia textele mele prea în serios (azi se scrie multă poezie bună, nu experimentele mele poetoidale vor face gaura-n cerul nostru liric) şi, Doamne fereşte! să nu le ia drept model. Sigur că acolo unde versurile solicită concentrare, cum zici tu, am uns buza paharului cu mierea ludicului şi a ironicului, ca să scad din amărăciunea unor – aparente! – preţiozităţi docte.

– În poemul „Mimesis și diegesis” găsesc versurile: „am fost primul din tribul nostru/ care mă pliveam singur/ aşa am devenit ideal/ aveam corpul de formă aerodinamică/ şi sentimentele mele concurau oul lui brâncuşi”. Formidabilă imaginea omului care se plivește singur. În satul tău, Petreni, Drochia, plivitul e o ocupație onorabilă?

Plivitul e un fel de nirvana îngrijirii pământului. Prăşitul e o îndeletnicire pragmatică, plivitul însă are ceva din lucrul de artist. Straturile plivite nu numai că scapă de buruieni, ci şi arată frumos, ca orice lucru făcut cu migală.Nu ştiu dacă ai loc şi pentru această amintire de la Petreni, dar vreau să ţi-o spun. Aveam lotul nostru de vreo duzină de ari semănaţi cu porumb („ogorotul”) şi veneam de la Drochia să-l prăşim, împreună cu soţia. Era întotdeauna spre sfârşitul anului şcolar. Două zile în săptămână făceam naveta la Bălţi, la universitate, iar la liceul din Drochia îmi pregăteam elevii de bacalaureat, mă rupeam pentru o singură zi şi încă cu mare greu. Veneam cu autobuzul de la 5 dimineaţa, intram pe la mama, băteam şi ascuţeam sapa, iar în oraş ne întorceam cu autobuzul de la şapte seara. Navetism agricol, dacă pot să spun. Cu limba scoasă, prăşitura noastră era forţată, înţelegi. Alături, un pensionar, venea încet şi, calm, prăşea două rânduri, apoi pleca acasă, revenind a doua zi pentru alte două rânduri. Rândurile lui de porumb, prăşite şi afânate de parcă erau lucrate cu pieptenele şi cu peria, încântau ochiul.

coperta– Poemul „Ieșire din mit” are o importantă doză de ironie: „dar în felul acesta poluezi natura/ cu prafurile nimicniciei tale”.
Preferi să fii mai degrabă ironic decât poetic?

Ironia face parte din instrumentarul poetic. Poemul din care ai citat fixa o revenire a mea pe terenul poeziei după o pauză… critică. Constatasem, între timp, cu amărăciune, că excesul de volume poetice de mâna a doua nu înnobilează atmosfera, cum ar fi fost firesc, ci, mai curând, o poluează. Nu am putut explica altfel decât apelând chiar la propria poezie, ca exemplu.

– Cât de realist e poemul „Vizită la elisabeth”? Ai narat o vizită adevărată? A fost o delectare pentru tine să scrii: „aperitivul îl servim în casă loara e superbă şi pe ploaie/ privită prin geam vinul alb cu limonadă se cheamă blanc limé/ vinul roz cu sirop se numeşte cardinale cel roşu cu sirop communard/ iar vinul alb cu sirop este kir”?

Poemul (minimalist, nu?) despre care întrebi e cel mai proaspăt, ca dată a scrierii, şi este o relatare autentică. Îmi adunam cartea în vacanţă, odihnindu-mă (ca şi cum!) pe malurile Loarei. Iar casa lui Elisabeth este chiar pe malul râului, cu nişte munţi vizavi: pune tabloul în ramă şi delectează-te. Discuţia despre cum se numesc cocteilurile franceze o auzeam chiar atunci. Nu ştiu dacă mă delectam scriind versul respectiv, dar ştiu că mă încântau delicioasele licori.

– În poemul „Girafa în flăcări” spui că „încăpem cu toții în buzunarul imaginației lui dali ”. De ce Dali? El e culmea imaginației?

Am (din pasa lui Emilian Galaicu-Păun) o amintire mai veche legată de această lucrare a lui Dali. Aici ea mi-a servit drept material intuitiv, având în prim-plan matahala cu multe sertăraşe, pe care mi-am construit jocul (trăim într-un sertar, care este pus în alt sertar etc.). Este imaginaţia dezinhibată a lui Dali, dar şi a tuturor suprarealiştilor, fie în poezie, fie în arta plastică.

– Ai în carte și texte foarte lungi, de exemplu, „Ultima mașină de scris”. Scrierea acestuia a fost pentru tine ca un tur de forță sau ca o exorcizare?

Era o luptă acerbă dintre mine şi o enormă maşină de scris, una electrică, de birou, foarte capricioasă. Locuiam la Drochia, maşina era impracticabilă, alta mai simplă avea litere ruseşti, iar calculatorul încă nu se inventase pentru noi. Se întâmpla în mileniul trecut!

– Mai ții minte cum a apărut versul „toți te compătimesc/ de indigență şi nimeni nu te jeleşte de opulență”?

Versul apare chiar în finalul acestui cel-mai-lung-poem. M-am îngrozit de lungimea lui, dar era un timp când poemele lungi, narative (o influenţă americană?) erau în vogă. Lumea nu se speria de preaplin, deşi mie îmi plăcea să fiu laconic. M-am gândit (privind spre poemele lungi-late ale lui Cărtărescu ori Galaicu-Păun) că o fi fiind chiar influenţa tehnicii: când scrii direct la maşină, nu poţi şterge versul (cum se întâmplă când lucrezi la calculator), trebuie să-l culegi din nou. Şi atunci, în loc de a scurta, adaugi versuri explicative, complementare, faci un joc cu plinurile, o poezie opulentă textual.

– E foarte frumos poemul „Împărăția cerurilor”, cu versuri limpezi, emoționante precum „de secetă nu a crescut fir de iarbă/ dar salcâmişul a năpădit casa şi mormintele”. Crezi în poezia pentru suflet?

E una dintre poeziile care mi s-a întâmplat, nu pe care am gândit-o. Eugen Lungu, sătul de jocurile postmoderniste, ludice şi ironice, îmi spunea că, dacă aş vrea să continuu, ar trebui să perseverez în această cheie. Posibil. Dar numai dacă voi dori să continuu.

– Mi-a plăcut cum ai descris un vis în care te luptai cu un tigru. Literatura e pentru tine un tigru?
Mai curând, e leoaica din poezia lui Stănescu. Joc fascinant, al seducţiilor reciproce, cu riscurile lui, dar odată prins în el, imposibil să-l abandonezi.

The following two tabs change content below.