Literatura inocentă // Ruperea rândurilor

Domeniu al creaţiei, literatura îşi înnoieşte permanent instrumentele, temele, stilurile şi tehnologiile de producere. Poţi să le ignori, dar rişti să rămâi fără cititorii avansaţi. Un timp, poezia era făcută după rigori clasiciste. Romanticii au subminat toate normele şi au instituit principiul suveranităţii individuale. Simboliştii au adus în poezie sugestia, muzica, versul liber. După modernism, care a renegat vehement arta anterioară, a venit pleiada postmoderniştilor, care a re-înnodat legăturile cu trecutul. L-a recuperat, ludic şi ironic. Un fel de reciclaj. Crescuţi în biblioteci, lecturile îi trădează, developându-se în diverse forme, de la citat la parafrază şi la referinţa culturală.

Oricine îşi topeşte lecturile în propriile scrieri, aplică un procedeu postmodernist. Când a apărut o nouă generaţie de scriitori (la noi, „generaţiile” apar în fiecare deceniu), întrebarea mea era: „Sunt alţii? Bine, ce fac ei cu cărţile citite? Le uită?”. Admit, ziceam, apariţia unui curent cu adevărat nou, atunci când scriitorul îmi va crea iluzia că, până a scrie textul, el nu a citit nimic. Îmi va demonstra – artistic, dacă vreţi – inocenţa lecturală!

A fost o glumă, dar unii  tineri chiar mi-au demonstrat asta! Fie că au ştiut să-şi tăinuiască lecturile, fie că – in-cre-di-bil! – nu citesc. Consecinţa bună e că ei pot crea iluzia unei inocenţe literare absolute (un fel de oază naturistă, pe densul fundal cultural-industrial, al predecesorilor). Consecinţele proaste sunt câteva: ei „descoperă” adesea roata (şi o încep cu cea de lemn, care scârţâie, depăşită), repetă greşelile pe care nimeni de mult nu le mai comite, dar mai grav e că ei pot fi inocenţi, nu însă şi cititorii lor. Unii au crezut că prospeţimea scriiturii trebuie cultivată prin refuzul lecturilor. Pentru a nu fi influenţaţi, spun ei. Sigur că virginitatea lecturală a unui scriitor (sic!) este originală într-un secol (post)informaţional. Aşa era pictura naivă (primitivistă), care promova pictorii fără şcoală estetică.

Să fie ceea ce descriu mai sus un semn al „artei noi”? Atunci nu mai e minimalism, ci literatură naivă. Noua Artă Inocentă. Sau: Noul Roman Agramat. Şi agramatismul încă nu e nirvana. Putem să ajungem la originile folclorice. La Noua Literatură Analfabetă.

Am privit o emisiune în care au fost invitaţi nişte scriitori tineri. M-a bucurat dezinvoltura (poate uşor forţată) şi libertatea lor. Îmi plac multe dintre scrierile lor. Vorbind despre lecturi, unul dintre tineri a spus că citeşte doar autorii străini, în original. Este un avantaj extraordinar să citeşti în original textele cele mai recente. Tânărul este scriitor. Dar un scriitor specific. Se inspiră din Coover şi Palahniuk, dar scrie într-un limbaj apropiat de limba lui Caragiale şi Cărtărescu. Nu studiază filologia („nu vreau să-mi influenţeze cineva gustul şi preferinţele literare”), nu-i place în genere ca cineva să-i spună cum să scrie, dar (i-am citit textele) eşuează permanent pe terenul gramaticii şi ortografiei elementare… Ratează scriitura, cu toate că are modele literare bune. Admiră marile pânze din renumitele galerii, dar „picturile” proprii nu seamănă (!) cu ele. Din simplu motiv că le face cu acuarelele cumpărate la chioşcul de ziare.

Rădăcina cuvântului „literatură” e litera. Pentru ca un text să fie bun, fiecare literă trebuie să fie la locul ei. Instrumentul scriitorului român e limba română. Dacă nu o cunoşti în detalii şi nuanţe, toate celelalte nu mai contează. Există alte opţiuni. De exemplu, poţi să cânţi. Ori să scrii în engleză…

MIRCEA V. CIOBANU

The following two tabs change content below.