Literatura ca „Poveşti de armată” // Ruperea rândurilor

Întrebaţi despre originea naraţiunii ca gen literar, teoreticienii invocă sursele orale: legendele şi miturile sacre, transmise din gură în gură „din oameni vechi şi bătrâni”, serialul Şeherezadei, poveştile bunicii…

Niciuna însă nu are nimic în comun cu scriitorul de azi. Bunicile noastre ne-au citit din cărţi, ori ne-au pus cartea în mână. Nimic mistic, ce ar fi putut declanşa în noi pofta spusului. Nu am avut nici şansa ascultării vreunei artiste-Şeherezade. Nici bătrânii nu ne-au transmis, când am ajuns la vârsta maturităţii, secretele neamului, codificate în mituri. Banal, le-am învăţat pe toate din cărţi (o carte „iniţiatică”, impusă la vârsta majoratului, era scrisă într-un limbaj secret: Строевой устав, iar primul articol avea sens ezoteric: „Строй это святое место”).

Dar, fiindcă nimic nu se compară, ca demaror, cu povestea spusă, a existat, pentru fiecare dintre noi, versiunea compensatoare. I-aş zice, convenţional, „poveşti de armată”. Proaspăt lăsat la vatră, întors de la „ţelină” ori „de la pădure”, povestitorul îi aduna seara, după clubul sătesc, pe toţi gură-cască şi le spunea istorii exotice, brutale, eroice, incredibile. Iniţiatice, pentru cei care abia urmau să meargă „la armată”. Geografia aventurilor era vastă: de la Marea Baltică până la Pacific şi din Arctica până în Caucaz şi Asia Mijlocie. Ulise, plus Sindbad, plus Marco Polo!

Versiunea „urbană” adăuga poveştilor mirosul acidulat al închisorilor. Adunaţi pe banca din curte sau în vreo cameră din căminul şcolăresc/ studenţesc, băieţii ascultau cu sufletul la gură poveştile puşcăriaşilor, istoriile criminale sau erotice, fără a le exclude şi pe cele de armată, ca gen clasic, ale celor întorşi din vreo „zagrankă” etc. Pseudohomericele eposuri erau interpretate adesea de menestreli cu ghitară, care intercalau câte un song din cele блатные (bătut în ritm de „vosmiorkă”): „Я тебе пишу, голубоглазая,/ Может быть последнее письмо…”. Tot aici se divulgau secretele erotice. Iniţiere în toată legea! Poveştile nu relatau istoria adevărată a naratorului, ci, mai adesea, întâmplări auzite, „biografii romanţate”. Sau: combinaţii cu interpolări, care începeau cu istoria naratorului, continuau cu poveştile auzite undeva şi finalizau cu scornirile ad-hoc.

Care era canavaua comună a acestor o mie şi una de nopţi? Perspectiva naratorială. Toate lucrurile povestite „s-au întâmplat neapărat” cu cel care povestea (se jura!) şi, întotdeauna, cel care povestea era „eroul pozitiv”: superman, făt-frumos, macho, care a zdrobit cete de bandiţi şi inimi de fete.

Nu mi-au plăcut niciodată aceste poveşti, tocmai pentru că naratorii erau – întotdeauna! – lăudăroşi. În semn de protest (!), am refuzat să mai ascult literatură şi am intrat în secta ereticilor „postmodernişti”, care nu se mai inspirau din realitatea poveştilor orale, ci din cărţi.

Ei bine, azi am neşansa să reascult (multe dintre) prozele de ultimă oră. Fabulistic şi scriptural, ele par diferite, dar toate sunt relatate de aceiaşi eroi invincibili şi infailibili, cu studii la harvardurile locale sau vecine. Fiecare e un mic şi sintetic brad pitt, schwarzenegger şi mickey rourke. Poveşti de armată!

Nu reuşesc să fiu la curent cu proza de azi: nu o pot citi (vă închipuiţi o istorie povestită de James Bond ori de Rambo?). E ca poveştile fanfaronilor din copilăria mea antică. Înainte de a-i aprecia „arta” romanului, pe un autor îl crezi sau nu. Îi accepţi sau nu jocul.

Autoelogioasă, literatura noastră nu va trece niciodată râul care o desparte de marea artă. Nici Dostoievski, la timpul său, nici Palahniuk ori Houellebecq azi, nu au moralizat primitiv în scrierile lor, nu şi-au etalat frumuseţea, mintea şi puterea.

Dimpotrivă, au fost necruţători cu sine. Tocmai de aceea sunt invincibili literar.

 Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.