Literatura ca artă culinară (încă o temă de vacanţă)

Meseria de profesor îşi lasă amprente şi la mulţi ani după ce ai încetat s-o mai practici. Cu toate persiflările posibile (sau privirile de foarte sus: „eu presupun că ai fost profesor”, îmi spune un scriitor, citindu-mi vreo cronică de carte, excesiv de explicativă), îmi place uneori să mă opresc din jocurile spiritului (provocate de lectura unor cărţi „serioase”) şi să revin la vreo temă nu doar „iniţiatică”, ci şi „de iniţiere”.

Literatura (ca fenomen), pe care altă dată o comparam cu limbajul select, de croială haute-couture, ar putea fi explicată şi prin fenomenul complex al artei culinare. Expresia lui Alecu Russo, care definea literatura ca „pâinea zilnică a unui neam” devine astfel transparent-explicită. Pătrunzând în esenţa acestei definiţii, vom deduce că – în sensul cel mai larg – literatura se consumă zilnic.

Mai mult: e o nevoie permanentă a firii umane. Fie că citeşte cărţi/ texte (de orice fel, pentru că totul e „literatură”), fie că ascultă poveştile altuia sau le inventează şi relatează pe ale sale, ficţionând sau repovestind fapte şi evenimente; fie că priveşte tradiţionalele telenovele sau ascultă „ştirile” la radio/ TV (scurte istorii, abil construite sub aspect naratologic); fie că pur şi simplu discută cu cineva – omul produce sau consumă literatură. Exact aşa cum produce şi/ sau consumă hrana zilnică (fără metafore).

Aşadar, există ceea ce s-ar numi „hrana zilnică”. Dar există, desigur, ca ceva deosebit, şi ceea ce s-ar numi „masa de sărbătoare”. Există, respectiv, consumatori ordinari, omnivori, dar există şi consumatori selecţi. Există devoratori lacomi, dar există şi gurmanzi. Există consumatori naturişti şi există consumatori (respectiv, producători) ai bucătăriei moleculare. Există oameni alergici la un anume gen de mâncare (inclusiv, hrană spirituală) şi există, respectiv, diete speciale pentru consumatorii speciali.

Lecţia/ asocierea, ziceam, e ilustrativ-explicativă. Ne miră câteodată gusturile unor cititori, care îl admiră, deopotrivă, pe vreun stoic obscur, pe un poet ermetic şi, în acelaşi timp, se delectează cu basmele cu zmei sau cu folclorul puşcăriaşilor. În materie culinară, aceste preferinţe sunt mai simplu de explicat. Un gurmand ar putea să prefere, deopotrivă, nişte fructe sau legume în forma lor neprelucrată, direct din natură şi, în acelaşi timp, o bucătărie selectă la un restaurant cu distincţie, cu delicateţi şi clienţi aleşi pe sprânceană.

Deoarece personajul principal al literaturii e cititorul (în lipsa lui, literatura îşi pierde orice raţiune de a fi), e normal să privim lucrurile din perspectiva lui. Şi, da, să înţelegem că literatura (ca şi arta culinară) ar putea să fie şi produsul unui Spirit Suprem (alţii îi mai zic: produs colectiv, anonim sau: al Naturii), pe când cititorul este un consumator concret, obligatoriu necesar procesului. Altfel toate îşi pierd sensul. Din această perspectivă, a necesităţii, a consumatorului, arta literară, ca şi arta culinară, este foarte diferită.

Există consumatorul curent de texte fast-food sau de texte preparate în grabă (din varii motive), din neputinţă, din lipsă de produse necesare, din lipsă de cunoştinţe elementare în materie de literatură, din lipsă de talent. Există multă lume, obişnuită să consume ne-digerând, doar ca să-şi potolească foamea, de aceea există şi aceşti nepotoliţi producători de telenovele şi vaiete prefăcute, numite „cântece”. Or, ca să facem o primă distincţie, „arta” cuvântului de proastă calitate are şi ea genurile sale: cel „liric”, al manelelor şi al muzicii pop sau para-folclorice; cel „epic-narativ” al ştirilor politice şi al telenovelelor; dar şi cel „dramatic-vizual”, al spectacolelor producătoare de emoţii, de la meciurile sportive la tot felul de „reality-show-uri” şi concursuri cu final deschis.

Există însă şi consumatorul care alege foarte atent localul (restaurantul, cafeneaua/ biblioteca, librăria) după repertoriul pe care îl propune. În primul rând, alege să fie servit cu produse fie naturale, fie bine pregătite. Nu acceptă fast-food-urile, fie şi din motive de sănătate. Producătorul bucatelor sale trebuie să aibă certificat de profesionist. Este, am putea spune, cititorul/ consumatorul de masă, dar nu grăbit şi nicidecum unul fără discernământ.

Nu va citi/ privi orice şi, mai ales, nu va accepta produse previzibile, răsfierte, gata digerate, anoste, fără surprize. Dar mai curând va merge la bibliotecă. Sau la librărie. Va alege un gen preferat (deci nu orice stă pe primul raft), poate un autor anume sau chiar un titlu concret. Nu va accepta orice şi va taxa orice trişare. Fie şi delicat, dar îşi va expune rezervele. Nu se va lăsa, aşadar, amăgit ieftin, nu va ingurgita, tăcut, orice.

Următorii, pe această scară a gusturilor, sunt gurmanzii, care sunt gata să plătească bani grei doar pentru a consuma ceva cu adevărat deosebit. Mă grăbesc să spun că banul propriu înseamnă aici disponibilitatea de a aprecia, prin sacrificiu şi investiţii, un lucru bine făcut, preţul nu e o valoare în sine.

Restaurantele scumpe au şi ele mulţi vizitatori care n-au gust şi habar n-au de valoarea deosebită a unor preparate, dar vizitează localul pentru că e „prestigios”. Or, şi la teatru sau la operă lumea merge adesea pentru a-şi etala „vizita”, care face bine la imagine, dar unii sfârşesc prin a veni apoi din plăcere. Exact aşa se întâmplă şi cu cărţile. Unii le cumpără pentru că nu se poate să nu ai în casă o bibliotecă, dar se întâmplă să le şi consume (ei sau alţi membri ai familiei). Şi atunci magia lecturii înalte e posibilă.

Şi există un teren cu totul special, unde se întâlnesc amatorii de perversiuni literare/ gastronomice. Nimic acolo nu este funcţional în sensul direct, profan, pragmatic. Totu-i experiment pur, plăcere [estetică] pură. Acolo nu merg oamenii flămânzi. Nici măcar cei dornici de comunicare, precum băutorii de bere sau vizitatorii restaurantelor de duzină. Acolo arta (culinară sau literară) e act în sine, scop în sine.

Nici măcar nu putem vorbi de un deliciu (iarăşi, în sensul profan-consumist), ci de o rafinată artă apreciată doar de cunoscători, aristocraţi sau boemi, pentru care acest consum de rafinamente e unul dintre sensurile existenţei. Ca şi în cazul vestimentaţiei haute couture, aceste produse de unicat nu sunt nici pentru consumul zilnic, nici pentru masa de sărbătoare (ca element gastronomic al sărbătorii). Ele sunt sărbătoarea însăşi, nu ingredient al petrecerii.

Deruta unora de aici vine: ei cred că vor re-consuma aceste produse, vor reciti la nesfârşit, d.e., Ulise de Joyce şi, într-o bună zi, acesta va începe să le placă. Nu e obligatoriu. Pentru că aici – iarăşi: ca şi în cazul vestimentaţiei haute-couture – produsele sunt pentru o anume elită, pentru o anumită gaşcă. Din ele, eventual, se vor naşte, pe un alt palier, hainele şi mâncărurile de larg consum. Dar despre ele am vorbit mai sus.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)