„Literatura adevărată n-are nicio legătură cu parlamentele”

Scriitoarea Ioana Nicolaie împreună cu soțul Mircea Cărtărescu și fiul Gabriel

Scriitoarea Ioana Nicolaie împreună cu soțul Mircea Cărtărescu și fiul Gabriel

Interviu cu Ioana Nicolaie, scriitoare, București

– Dragă Ioana Nicolaie, cum s-a apropiat literatura de tine? Părinții tăi citeau mult? Cine te-a îndemnat la scris?

Una din amintirile mele vechi se leagă de bunica dinspre tată, o femeie energică, cu părul blond ivindu-se de sub broboada neagră, de doliu, care venea des pe la noi, fiindcă livada și casa părinților mei îi aparținuseră odinioară. Despre familia ei, una din cele mai înstărite din micul orășel transilvan în care m-am născut, se spunea că stăpânise cândva doi munți. Acum însă proprietățile, mult diminuate, erau deja împărțite între cei trei copii ai ei. Bunica își lăsase locul scăldat de soare și se mutase la etajul patru al unui bloc comunist. În clasa întâi, până să moară, o vizitam împreună cu fratele meu imediat mai mare. Scările de ciment miroseau a clor și apartamentul mătușii la care locuia părea mereu întunecat. Cum începuse frigul economiei naționale, iarna ne clănțăneau dinții. Dar amintirea mea e de vară, fiindcă lame strălucitoare de lumină cad pe podea. Bunica ne strânge în jurul ei, ia de pe poliță o carte groasă, cu foi galbene și cu scrisul mare, și începe să ne citească. Era greu de înțeles ceea ce rostea, cuvintele aveau un sunet străin, toate numele erau ciudate. Simțeam însă ritmul, aproape că îl vedeam ca un desen volatil prin aer. Era Biblia, și această carte a fost una din primele ale cărei cuvinte au pătruns în lumea mea. Încă nu știam că bunicul care făcuse războiul și care murise cu câțiva ani înainte de nașterea mea fusese pastor. Celelalte cărți au venit mai apoi, când am crescut puțin mai mare, iar frații mei începuseră să le aducă de la bibliotecă. Pe cele cu ilustrații le-am iubit atât de tare, încât am făcut orice să deprind cât mai repede cititul. Așa că, la finele primului trimestru din clasa întâi, m-am înființat la bibliotecă. Prima carte pe care am citit-o a fost în versuri și era cu un pisoi care e absolut convins că zăpada e din smântână și din lapte. E lesne de ghicit ce surpriză a avut când a sărit pe fereastră afară. Pe mama, care a născut doisprezece copii – eu sunt al patrulea – o vedeam citind uneori, când reușea să facă o pauză din nesfârșitele ei treburi. O dată mi-a spus că numele celui mai mare frate al meu, Radu, vine dintr-un roman de Cezar Petrescu. Tata avea o bună memorie a versurilor, ne spunea din când în când, în momentele lui bune, fabule sau mici istorioare. Serile, oricât de obosit ar fi fost, ne citea măcar câteva versete din Biblie. Nu m-a îndemnat nimeni la scris. Dar câțiva din frații mei au fost extraordinari cititori. Cel mare a scris și încă scrie literatură. O ține în tot felul de sertare pe care mai apoi le lasă în urmă. Nu m-a îndrumat nimeni către nimic, deci mi s-a lăsat mereu alegerea. Iar asta mi se pare un lucru bun. Încă de la opt, nouă ani știam că literatura e mănușa pe care, ca pe o a doua piele a mea, o voi purta.

– Ai avut premoniția succesului în literatură?

Ar fi ipocrit să spun că nu mă interesează succesul cărților pe care le scriu. Dar ar fi un mare neadevăr să afirm că succesul e pentru mine un scop. Tot ceea ce sper când scot în lume o carte e că ea nu va fi un țipăt prea slab în corul de țipete care-ți sparg urechile și că, măcar un timp, se va face auzită. Câteva din bucuriile mari pe care le-am avut ca autoare se leagă de reacția spontană a unor cititori. Mi s-a întâmplat, de pildă, să mi se spună că o tânără a decis să aibă copii după ce a citit „Cerul din burtă”. Sau, niște cunoscuți din Viena mi-au trimis o înregistrare cu o fetiță de trei ani care știa pe de rost mai mult de jumătate din „Aventurile lui Arik”, prima mea carte pentru copii. Sau, de curând, după ce-am publicat „Autoimun”, mi-a scris un medic din Cluj despre cât de importantă i se pare această carte și cât de mult îi va folosi în lucrul cu studenții cărora le vorbește despre bolile autoimune.

– Ai publicat mai multe volume de versuri (de exemplu, „Nordul”, „Credința”), două romane („Cerul din burtă”, „O pasăre pe sârmă”), cărți pentru copii. Și încă nu ai împlinit patruzeci de ani. Cum se explică acest randament literar? Scrii în fiecare zi?

De mai mult timp lucrez în două școli private din București unde predau, pe lângă Limba română, cursuri de literatură pentru copii (unor micuți de până în nouă ani) și ore de scriere creatoare. Prin urmare, am o slujbă care mă ține departe de masa de scris. E drept că am și bucurii, fiindcă nu e nimic mai frumos decât să redescoperi fabulosul vârstelor mici pe care, cândva, parcă în altă viață, cu toții l-am traversat. Scriu, de obicei, în vacanțe. Verile nu plecăm nicăieri, dăm cel mult o fugă până la Sângeorz-Băi ca să-mi revăd părinții. Dar cel mai important lucru e să tragem zilnic o ușă după noi și să avansăm în lumile noastre de hârtie. Dureros e când se termină timpul liber și nimic din ce-ai început nu e gata. Atunci îmi doresc, ca orice scriitor, o pauză de măcar un an, ca să-mi termin cartea. Dar pauza nu poate veni, în România nu ți-o dă nimeni cadou, în cel mai bun caz poți aplica pentru o bursă în străinătate. Norocul meu din acest punct de vedere a fost Mircea; mai multe volume ale mele au fost scrise în orașele unde el a fost profesor invitat (Berlin, Viena) sau unde a avut stipendii de creație.

– Cel mai proaspăt volum de poezie al tău, intitulat „Autoimun” (Editura Cartea Românească, 2013), îl aduce pe cititor într-o lume traversată de „boala tânără”. Cum ți-a venit expresia „boala tânără”?

Am scris această carte plecând de la un accident biografic legat de declanșarea unei boli autoimune. Dar n-am vrut să mă concentrez prea mult pe fiziologie (ceea ce e rezonabil doar într-un jurnal) și nici pe neajunsurile obiective pe care le traversezi atunci când ești scos din rând și forțat să mergi mai departe după alte reguli. Volumul are în vedere mai curând perspectiva pe care ajungi să o ai urcând încet, încet pe panta propriei vieți. De la un punct încolo, peisajul se limpezește, vezi mai bine cărările șerpuite lăsate în urmă, zărești, chiar dacă nu foarte clar, și intersecțiile, iar cu puțin noroc poți ghici denivelările de și mai departe, de-acolo de unde n-ai cum să bați cu privirea.

– Imaginea „ocul de-omăt” (din poemul „Ionuca”) a apărut spontan? Ce rol are imaginea în poezie, după părerea ta?

Mă preocupă foarte mult tehnica, suprafața textului, felul în care o poveste este livrată. Una din pasiunile mele din facultate a fost naratologia. Cred că imaginile țin dreaptă osatura poemelor, de aceea poezia mizerabilistă, cea care a ajuns dominantă azi, mi se pare nu doar săracă, ci și lipsită de pregnanță și strălucire. Găsesc că e prea puțin să reduci literatura la o simplă fișă clinică.

– Cât de realist e ciclul „Mătușa” din cartea „Autoimun”? Ce semnificație au pentru tine vorbele mătușii despre trenul „cu care crezi că te-ai dus/ Când de fapt ai rămas între noi/ Mereu și mereu lângă noi”?

N-o să intru în discuția despre cum ficționalizează un autor realitatea, deci n-o să răspund cu adevărat la întrebare. Citatul se referă însă la esențial, la legăturile pe care oamenii, îndepărtându-se de o secvență a vieții lor, cred că le-au rupt, când de fapt ele sunt mai solide ca oricând. Versurile acestea sunt un fel de mise en abyme al convingerilor mele auctoriale. Eu sunt doar vocea altora, din proximitate, a familiei mele, a fraților mei. Eu doar strâng poveștile. Dacă o parte a volumelor mele sunt ca niște cartonașe ale unui puzzle ce configurează o lume, sper să urmeze și restul pieselor, care să clarifice cât mai mult întregul.

– Romanul tău „Cerul din burtă” are un succes internațional. În ce limbi a fost tradus? Prin traduceri, și versurile tale circulă prin Europa?

E mult spus succes internațional. Mai întâi au apărut fragmente din el în poloneză, bulgară și abia după aceea a fot tradus integral în suedeză. „Cerul din burtă” a avut parte de cronici, de o primire entuziastă, de lansări făcute cu suflet. Anul acesta va apărea integral în bulgară. „Nordul” a ieșit în germană, iar romanul meu despre supraviețuire, „O pasăre pe sârmă” va fi publicat în sârbă. Cărțile își au până la urmă drumul lor.

–Faptul că ești soția lui Mircea Cărtărescu are vreo influență asupa scrisului tău?

Nu asupra scrisului, ci asupra vieții mele. Pentru că semănăm foarte mult (suntem amândoi destul de ordonați, nu uităm vasele în chiuvetă, nu facem promisiuni fără să le onorăm etc.) colaborăm excelent în tot ceea ce ține de partea neglamouroasă a vieții. Ne simțim ca un mecanism dublu care trebuie neapărat să meargă.

– Cât de mult îți place cartea lui Mircea Cărtărescu „De ce iubim femeile?”

Foarte mult. Am citit-o când încă nu apăruse, când nu avea nicio glorie și, deci, niciun adversar, și mi s-a părut de o grație și, în același timp, de o exactitate dezarmante. Cred că acest volum a fost o schimbare de ton în scrisul lui Mircea. Directețea, simplitatea, ingenuitatea sau umorul sunt efecte literare teribil de greu de obținut și cei mai mulți autori ratează. Mircea însă a reușit.

– Ai fost în Basarabia?

Din păcate, încă nu. Însă, imediat după revoluție, am corespondat cu un băiat din Basarabia pe care, desigur, nu l-am întâlnit niciodată. Eram convinși atunci că țările noastre n-o să se mai despartă.

– Ce mesaj ai pentru cititorii tăi din stânga Prutului?

Să citească orice este de calitate, în toate limbile pe care le știu, pentru că literatura adevărată n-are nicio legătură cu parlamentele. Pentru că ea este limfa lumii, serul acela care are darul de a curăța și de a vindeca.

– Mulțumesc și o primăvară cât mai frumoasă!

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)