Literaţi basarabeni (2) // Ruperea rândurilor

Obişnuim să spunem că în anii ’50 clasicii noştri „au revenit acasă”. Dar re-valorificarea punea şi bazele unei diversiuni: crearea unei „istorii a literaturii moldoveneşti”, care-i îngloba pe cronicarii Ureche, Costin, Neculce (nu şi pe cronicarii-munteni), pe paşoptiştii Alecsandri, Russo, Kogălniceanu (dar nu şi pe Alexandrescu, Bolintineanu ori Heliade Rădulescu), pe clasicii Eminescu şi Creangă (nu însă şi pe Caragiale ori Slavici). O tăiere artificială a apelor, pe Milcov, pe râul care era secat, deja de un secol, de către chiar paşoptiştii „moldoveni”.

În schimb, anii ’50 au adus o nevoie mare pe capul literatului basarabean, abia deprins să scrie fără bâlbâieli: proletcultismul. Epoca trebuie uitată ca un vis urât, ori memorată ca o năpastă (un holocaust estetic), ce a mutilat destine şi gusturi. Ea nu a lăsat amprente literare, ca să luăm în vizor vreo „operă”. Scrierile unor Canna sau Corneanu nu sunt pentru patrimoniul literar. Poate doar pentru o antologie a perversiunilor ideologice literare. De altfel, toate bizareriile cvasiliterare proletcultiste se aseamănă uimitor de mult, fie că au fost scrise la Chişinău, fie la Bucureşti. Ce antologie ar ieşi (fără necesitatea indicării „patriei” fiecărui autor)! Dar socialismul îşi creştea, fără să bănuiască, groparii…

Druţă şi-a scris opera reprezentativă (replică la proletcultismul cu o singură circumvoluţiune… şi aia dreaptă!) în epoca „socialismului dezvoltat”, dar tot ea (nu cea de ultimă oră, conjuncturistă sau linear-moralistă) se încadrează cel mai bine în conceptul de literatură română. Druţă a scris însă şi versiunile (nu traducerile!) în limba rusă ale textelor sale. Pe acestea unde le încadrăm? În literatura rusă? Dar textele antiromâneşti, scrise în română, în care categorie le punem? Poate că autorul Ultimei luni de toamnă e cel mai bun exemplu că ceva se întâmplă cu literatura din Basarabia. Poate că are ea un specific al său? Ajungând aici, îţi vine în minte criminala întrebare: dar poate că „literatura moldovenească” există?

Intrăm pe un teritoriu interesant. O serie de literaţi din Basarabia s-au afirmat plenar în cadrul literaturii „unionale” a realismului socialist, ca reprezentanţi ai literaturii sovietice moldoveneşti. Şi tot ei au devenit (erau?) scriitori români cu acte în regulă, cu opera perfect integrabilă în literatura română. Aceştia sunt Busuioc, Beşleagă, Vasilache, Vieru, Suceveanu, Leo Butnaru, Dabija, Leonida Lari, Hadârcă ş.a. Au urmat optzeciştii, care s-au integrat simplu (regăsind pe celălalt mal congeneri necompromişi politic). Aceştia au fost trataţi pe picior de egalitate în cercurile literare din dreapta Prutului, asigurând şi conexiunea inversă, aducând în Basarabia autori din România.

Dar prima care nu s-a recunoscut altfel, decât ca parte a literaturii române, a fost generaţia nouăzeciştilor, urmată de cea a douămiiştilor. Deşi, rotind spirala vremii până la suprapunere, aceştia, asemeni lui Nicolai Costenco, ajung la necesitatea sublinierii specificului basarabean, a specificităţii regionale. Bineînţeles, toate se fac azi sub semnul ideii de regionalism cultural, al particularităţilor pluri-/ multi-/ culturalismului european.

Ce vor să însemne toate? Colegii mei mai vârstnici înclină să creadă că au dreptate colegii mei mai tineri şi că literatura basarabeană, cu un specific al său, există. Eu însă mă încăpăţânez să o dizolv, pe porţiuni, şi să afirm contrariul. Există doar scriitori, unii dintre ei buni, unii cu şanse de a fi citiţi oriunde, scriitori care au ales să se nască pe acest mirific tărâm, îndurerat de secetă literară. Dar nici La Mancha nu era decât o săracă şi obscură provincie spaniolă, până când un soldat lăsat la vatră nu a făcut-o cunoscută, precum Bagdadul din basmele orientale. Pe unde şi-o fi făcând cătănia soldatul care trebuie să sfinţească şi acest pământ?

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău