Literaţi basarabeni (1) // Ruperea rândurilor

O istorie glorioasă ar începe cam aşa: prima carte depoezie românească aparţine lui Ioan Cantacuzino (1757-1828), se intitulează Poezii noo şi – atenţie! – a fost tipărită la Dubăsari, pe la 1796 (cărţile Văcăreştilor şi ale lui Conachi aveau să apară mult mai târziu). Ergo: istoria cărţii româneşti de poezie începe pe malul Nistrului! Acest semianonim Cantacuzino (G. Călinescu îl pomeneşte astfel în Istoria sa: „un oarecine, muntean după limbă (sic!), care îşi dă numai iniţialele…”) se născuse la Constantinopol în familia unui clucer şi a unei fiice de domn moldovean. Îşi va încheia parcursul vieţii la moşia sa Cantacuzovca, pe malul Bugului. Este, de altfel, primul poet cult pe care îl citează Istoria lui Manolescu (şi este, anacronic, al doilea, după Stamati, în Istoria deschisă a lui Cimpoi). Din nefericire, el nu a deschis poarta vreunei tradiţii în poezia Basarabiei.

Scriitorul basarabean, în general, este o pasăre ciudată. Spre deosebire de alţii, pe care îi putem întâlni pretutindeni, scriitorii basarabeni pot fi văzuţi doar pe alocuri. Aş putea spune că ei nici nu există, dar nu în sensul negativ al lipsei de importanţă, ci în cel misterios, al unui tip imperceptibil, indefinibil.

El are o istorie, dar de fapt nu o are. La o ochire pasageră, scriitorii basarabeni „clasici” par a se încadra perfect în literatura română: Donici, Russo, Hasdeu. Dar acolo, la origini, lucrurile erau confuze. Alexandru Hasdeu, publicând în revista „Teleskop” din Sankt-Petersburg articolul Literaţi basarabeni, îi are în vizor pe câţiva autori (12, în total, între care doi autori de gramatici) care ştiau româneşte, dar pe care îi încadra, oricum, în mediul literar al imperiului rus. Dintre aceştia, doar Stamati şi Donici sunt scriitori propriu-zişi, plus autorul articolului, care însă şi-a scris opera în limba rusă. În alt sens, A. Hasdeu este invitat să fie membru fondator al viitoarei Academii Române. Este încâlcit începutul fenomenului literar basarabean

Confuzia se mai păstrează. Gheorghe V. Madan e folclorist şi scriitor („Creangă al Basarabiei”), colaborator al lui B.P. Hasdeu, autor al unei cărţi prefaţate de G. Coşbuc, dar tot el fusese cenzor al guvernării ruseşti în Basarabia. Alexe Mateevici îşi susţine teza de licenţă (teologică) în limba rusă, dar e poet român, cu acte în regulă, inclusiv, unul dintre promotorii unităţii de limbă şi neam. Constantin Stere îşi începe activitatea politică şi literară în imperiul rus, o continuă ca literat şi profesor român, e unul dintre arhitecţii Unirii, dar e şi unul care a pledat pentru drepturi speciale ale basarabenilor, în cadrul Regatului.

Nicolai Costenco se afirmă ca poet român, dar pledează pentru un regionalism cultural. După 1940 rămâne în Basarabia sovietică, într-o iluzie a unei autonomii culturale obţinute, dar este arestat şi deportat pe 15 ani. Se întoarce de acolo frânt, devine „poet sovietic” cu fapte poetice în regulă, scrie, inclusiv, ode regimului; după 1989 îşi scoate la iveală caietele din detenţie, revenind în albia literaturii române. O cale similară, dar fără episodul penitenciar, o parcurge George Meniuc, afirmat, totalmente, până la 1940, în poezia şi eseistica românească, apoi convertit plenar la mesajul realismului socialist. Revine „la unelte” abia spre sfârşitul vieţii. Pentru literatura română (nu şi pentru istoria ei) este ratat. Ezit a spune ceva foarte precis despre Bogdan Istru, Emilian Bucov sau Andrei Lupan. Sunt exponenţii exemplari ai „literaturii sovietice moldoveneşti”. Dar primul se afirmase în poezia modernistă a României interbelice, al doilea era, tot atunci, un tipic poet român „de stânga”. Cu cărţi tipărite, ambii. Poate doar al treilea nu a avut aproape nimic cu poezia românească.

Mircea V. Ciobanu