Limba vechilor cazanii // OAMENI ŞI CĂRŢI

 

Termeni cheie despre Sfânta Treime, aşa cum sunau acum 200 de ani în urechile românilor

 

Nina Negru

 

De fapt, nu-mi prea place limba Cazaniei lui Varlaam. Această Carte românească de învăţătură are cam multe slavonisme. Svenţii oteţi încă nu deveniseră Sfinţi Părinţi, săzdaniile – zidiri, oceiţii – deznădăjduiţi, ponosluiţii – proboziţi, ciudesele – minuni şi libovul – iubire. Dar dacă le acceptăm ca pe nişte episoade din istoria limbii noastre, să gustăm în continuare mostre de limbă română de la început de secol XIX.

 

Să reţinem numele unui autor tradus pe la 1830 la Chişinău de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigorie Dascălul: pustnicul Iosif  Vrienie (1350-1431), considerat didascalul didascalilor. Era invitat la Constantinopol de împărat, care-l considera mare teolog şi orator, şi se aduna la palat şi în biserica Sfinţii Apostoli toată curtea la catehizare. Iosif Vrienie le vorbea despre CREZ. De ce la 1420 era atât de important să fie cunoscute lucruri complicate din dogmatica creştină? Pentru că era iminentă ocupaţia de către Imperiul Otoman? De ce azi nu ne considerăm tot atât de ameninţaţi?

 

Monahul Iosif considera că Schisma de la 1054 a fost cauzată de inovaţia Filioque („Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul”), adoptată şi adăugată în Crez la 1013 de Biserica Romană, şi că în scurt timp s-ar putea să cadă şi Constantinopolul, dacă Bisericile Ortodoxă şi Catolică nu se vor reconcilia prin eliminarea lui Filioque. Grigorie Dascălul traducea la Chişinău cele 22 de cuvinte despre purcederea Preasfântului Duh, rostite de pustnic la Constantinopol în anii 1420-1423, în contextul disputelor care au precedat Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1439), când s-a încercat unirea Bisericilor.

 

În ce condiţii traducea exilatul Grigorie Dascălul la Chişinău, unde abia în 1832, după plecarea lui, se înfiinţa o bibliotecă? Bănuiesc, se simţea ca şi D. Cantemir după 1711, fără biblioteca rămasă în Moldova. Tocmai de aceea cred că tălmăcirile din Iosif  Vrienie şi Ioan Gură de Aur făcute în Basarabia reflectă starea de atunci a limbii române, aşa cum o stăpânea, fără cărţi, un mare cărturar ca mitropolitul Ungrovlahiei.

 

Este foarte util să cunoaştem termeni cheie despre Sfânta Treime aşa cum sunau acum 200 de ani în urechile românilor. De exemplu, ceea ce numim acum „Întrupare” atunci Grigorie Dascălul traducea „Împieliţare” sau „Înomenire” a lui Iisus Hristos. Găsim şi în sec. XX, la Nichifor Crainic, despre Hristos: „Înomenind dumnezeirea /şi îndumnezeind pe om”.

Despre „Dumnezeu” şi „dumnezeire” Vrienie face următoarele precizări: „după cum „om” şi „omenire”, deşi asemenea însemnează amândouă pe ceea ce este de obşte şi cuprinzătoare, dar nu se zic aşa asupra celor mărunte (poate să se zică „Petru-om”, dar nicidecum „Petru-omenire”), aşa şi „Dumnezeu” şi „dumnezeire”. Că Dumnezeu înseamnă „lucrător”, iar „dumnezeirea – „lucrare”, şi nicicum din cele trei Ipostasuri nu este lucrarea, ci mai vârtos fiecare din ele este lucrător… Deci nu cum se obişnuieşte la cele numărate după rânduială, ci unul şi unul şi unul. Sf. Treime este şi deosebit fiecare o lumină, şi toate trei împreună o lumină. Unime şi treime se crede de noi Dumnezeu”.

 

Alte precizări din 22 de cuvinte, pe care teologii le repetă de două mii de ani: Treimea este o Fiinţă şi trei Ipostasuri. Fiinţa este de obşte, iar Ipostasul este deosebit, alcătuit din fiinţă şi însuşiri. Cel mai greu este de înţeles cu raţiunea „ipostasul cel subţire şi neformăluit al Duhului Sfânt”. Acest „neformăluit” arată preocuparea lui Grigorie Dascălul de a tălmăci în cuvinte care să fie „nici cu totul proaste şi obişnuite, nici cu totul înalte şi de toţi neauzite”.

 

Iosif  Vrienie consideră că greşeala Filioque vine „din strâmtoarea limbii italiene, care are un singur cuvânt „substantia” cu două înţelesuri: Fiinţă şi Ipostas”. Fiindcă de la început s-a obişnuit „a nu lua seama la cuvinte”, unii teologi scriu în loc de Fiinţă Ipostas, alteori invers. „Duhul Sfânt are pe „a fi” din Tatăl şi din Fiul nu după Ipostas ci după Fiinţă”. Când spunem că „din Tatăl purcede, înseamnă că de la el cu Ipostasul are estimea, nu cu mutare purcegându-se, ci cu estime statornică”.  Ceea ce pare insuportabil în această tălmăcire este cuvântul „estimea”.

 

Duhul Sfânt nu are doi purcegători, doi taţi, spune Vrienie, făcând distincţie între prepoziţiile „din” şi „prin”: Duhul din Tatăl purcede, iar prin Fiul se dă zidirii. „Prin” înseamnă aici „ieşire împreună cu, întru aceeaşi dată” a Fiului şi a Duhului Sfânt din Tatăl. Şi italienii în loc de „purcedere” spun „ieşire”. La ortodocşi, după Vrienie, „ieşirea” este de obşte, iar „purcederea este însuşire deosebită, rânduită numai la estimea ipostatică a Duhului. Cel ce se purcede este Faţă; naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt nu sunt ale Firii, ci ale Ipostasului.

 

Vom încheia mirându-ne că asemenea cărţi de adâncă filozofie creştină puteau fi traduse la Chişinău, şi dacă erau traduse, probabil erau citite şi înţelese. Apropo de expectanţă sau orizontul de aşteptare al cititorilor la început de secol XIX.