Limba română în Basarabia ţaristă (2)

Că situaţia era întocmai aşa cum o descrie autorul de mai sus, ne-o confirmă un alt martor ocular al realităţilor de atunci: Căpitanul Aurel I. Gheorghiu care va străbate provincia dintre Prut şi Nistru în iulie 1918. Publicând ulterior notele sale de călătorie, el ne-a lăsat o radiografie obiectivă a societăţii basarabene de atunci.

În ce priveşte pătura de sus, nobilimea şi boierii, ne spune Căp. Gheorghiu, aceştia erau „rusificaţi la suflet şi la grai”. Deşi mulţi poartă nume curat româneşti, „ei sunt străini de ţăranii moldoveni, pe care i-au privit întotdeauna ca pe nişte unelte de muncă”[1]. Pătura de mijloc, „intelighenţia, cum i se spune aici”, era formată în majoritate „din slujbaşi pripăşiţi din fundul Rusiei şi din preoţi şi învăţători, recrutaţi în cea mai mare parte din ţărănimea satelor, ispitiţi şi ademeniţi şi unii şi alţii prin slujbe şi situaţii”. Or, aceştia chiar dacă nu sunt rusificaţi complet, totuşi „prin portul, prin limba rusă ce o întrebuinţează peste tot, prin atitudinea lor nepotrivită faţă de ţărani, ca şi prin sentimentele de supunere slugarnică faţă de stăpânire, au ajuns ca să socoată că noţiunea de moldovean e o noţiune de înjosire, iar limba moldovenească este o limbă barbară”.

 

Conştiinţa naţională, învăluită într-un întuneric de nepătruns

Referitor la pătura de jos – ţăranii –, Căp. Gheorghiu constată că aceştia au fost ţinuţi în cel mai mare întuneric de către regimul ţarist. Comparaţia cu Ardealul este în defavoarea Basarabiei, căci în provincia noastră „nu s-au pomenit ca în Ardeal fapte de revoltă contra asupritorilor; ci, sugrumaţi pe încetul şi pe nesimţite, prin lipsa şcoalelor, a legilor, a drumurilor, prin câştigarea păturei preoţeşti, furată de la rostul ei de întreţinere a conştiinţei naţionale prin situaţiuni şi favoruri excepţionale, nu e de mirare dacă acest neam blând din fire, paşnic, fără şcoli unde să-şi deschidă mintea, fără legi cinstite, care să îl apere de obida boierului şi a cinovnicului, fără teascuri de tipografii, cari să-i pună la îndemână putinţa de a-şi împărtăşi dorurile, nevoile şi frumuseţile limbei, fără drumuri cari să-i înlesnească desfacerea prisosului produselor sale şi lipsit cu desăvârşire de conducători sufleteşti, cari să-i întreţină necontenit legătura cu Patria-mumă, nu e de mirare, zic, dacă conştiinţa naţională a fost învăluită cu totul în acel întuneric de nepătruns pe care numai unirea a putut ca să-l împrăştie”[2].

 

Limba română, rămasă la un nivel rudimentar

 

Cert este că în aceste condiţii, limba română din Basarabia nu s-a putut dezvolta. Dimpotrivă, fiind scoasă din toate sferele vieţii publice, din şcoli şi din biserică, ea a rămas la un nivel rudimentar. Mai mult, limba română în perioada anilor 1812-1918, „nu numai că a stagnat, strâmtorată fiind de limba rusă, care a funcţionat ca limbă oficială în toate sferele sociale, ci a degradat substanţial în urma interferenţei lingvistice de lungă durată”[3].

Situaţia lingvistică din aceşti ani, cu toate manifestările sporadice de diferite tipuri de bilingvism, a fost, din punct de vedere sociolingvistic, o situaţie diglosică[4]: cele două limbi venite în contact – rusa şi româna – au fost învestite cu funcţii sociale diferite şi inegale. Limba română, limbă a majorităţii vorbitoare, şi-a îngustat sferele de funcţionare până la substituţie, în timp ce rusa a preluat toate funcţiile sociale ale celei dintâi. De aceea, spre sfârşitul perioadei de ocupaţie ţaristă, se ajunge la conflict lingvistic, altfel spus, cele două limbi clar diferenţiate se confruntă, una ca dominantă şi alta ca dominată din punct de vedere politic.

În aceste condiţii, limba română din Basarabia a fost privată de orice posibilitate de dezvoltare, rămânând la un „stadiu de primitivitate”. „Pe tot parcursul sec. al XIX-lea, care a fost decisiv pentru formarea limbii şi conştiinţei naţionale în Europa, Basarabia şi Transnistria duceau o existenţă de sine stătătoare. (…). Ca rezultat, în 1918, când basarabenii au devenit liberi din punct de vedere politic, limba lor scrisă, puternic influenţată de oralitate, arhaică şi împestriţată cu slavonisme, ortografiată cu chirilice, se deosebea în această parte a locului de limba vorbită în regat”[5].

 

Moldovenii învăţaţi prin şcoli ruseşti au uitat limba părinţilor

 

De altfel, în primul număr al ziarului „Cuvînt Moldovenesc. Revistî lunară de literatură şi ştiinţî practicî” din 1913, se menţiona:

„Vrem sî dăm moldovenilor din Basarabia în fiecare lunî cîte o carte moldoveneascî micî, însî cu cunoştinţi cât să poate mai multe, din care cetitorii să poatî traje cât mai numeroase foloase sufleteşti şi trupeşti. (…) Socotim cuvântul moldovenesc tipărit drept unul din cele mai bune mijloace pentru deşteptarea moldovenilor din Basarabia, cari zac în întunericul neştiinţei şi de aceea nu râvnim de la cetitori alt nume, decât acela de slujitori ai cuvântului moldovenesc tipărit.

Nevoile moldovenilor sînt nenumărate; şi dacî am fi vrut sî ne îngrijim de toate, nu ni-ar fi ajiuns nici vreme, nici putere. Sîntem însătaţi de lumina ştiinţei; tîrgurile şi oraşele noastre au uitat cî în ţara aceasta sînt mii de sate care să prăpădesc în întunericul neştiinţei, neprimind nici un cuvânt de mânghâiere şi de îmbărbătare de la târguri (…). Cei învăţaţi prin şcoli înalte, ruseşti au uitat cî au marea datorie de a împărţi cunoştinţele lor cu cei rămaşi în neştiinţî; mai mult, decât atâta: moldovenii cei învăţaţi prin şcoli ruseşti au uitat limba părinţilor şi nu ştiu sî vorbeascî cu moldovenii de la ţarî în limba strămoşascî…”[6].

 

 



[1]              Căpit. Aurel I. Gheorghiu, Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire,  Bucureşti, 1923, p. 89-90.

[2]              Ibidem, p 93.

[3]              L. Colesnic-Codreanca, p. 21.

[4]              Dacă bilingvismul presupune funcţii egale pentru două limbi venite în contact, şi deci, acelaşi prestigiu lingvistic, diglosia înseamnă funcţii diferite ale celor două limbi şi, ca regulă, hegemonia unei limbi asupra alteia. Diglosia implică astfel inegalitatea funcţională a două limbi.

[5]              K. Heitmann, Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Transnistrien. Die sogenannte moldauische Sprache und Literatur, în „Zeitschrift für Romanische Philologie”, 1965, Nr. 81, p. 11.

 

 

[6]              Cuvînt  înainte,  în Cuvînt Moldovenesc, nr. 1, mai 1913, p. 3-4.

Eugenia Bojoga

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău