Limba română în Basarabia ţaristă (1)

Anul acesta sărbătoarea Limbii din 31 August ar trebui să fie omagiată din perspectiva unei alte aniversări: 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Comemorată în luna mai a. c. şi relativ mediatizată în mediul cultural şi ştiinţific de la Chişinău, această aniversare a fost un bun prilej de reflecţie, de valorizare din perspectiva prezentului a repercusiunilor de ordin istoric, social şi economic a celor 106 ani de dominaţie rusească. Ziua Limbii, în schimb, constituie o ocazie în plus pentru a aduce în actualitate politicile culturale şi lingvistice promovate de Imperiul rus în perioada 1812-1918 în Basarabia şi implicaţiile lor. Apreciată în registru negativ (ca o cotropire neavenită) sau în registru pozitiv (ca o eliberare de sub jugul turcesc), perioada 1812 – 1918 trebuie judecată obiectiv, bazându-ne pe date istorice concrete, pe documente de arhivă şi publicaţii ale vremii.

 

În 1871, arhiepiscopul Pavel interzice utilizarea limbii române

 

Referitor la funcţionarea limbii române, cercetătorii ne spun că în primii ani de ocupaţie rusească, aceasta se folosea alături de limba rusă, având acelaşi prestigiu. Întrucât 95 la sută dintre locuitori erau români-basarabeni care nu vorbeau decât limba lor maternă, româna se întrebuinţa în sfera vieţii publice, împreună cu rusa. Treptat însă va fi privilegiată doar limba rusă, care se va impune definitiv în administraţie, judecătorie, învăţământ şi biserică. Astfel, potrivit dării de seamă a Departamentului pentru conducerea Basarabiei din 1828, lucrările de secretariat urmau să se ţină numai în rusă. În 1835 se dă un termen de şapte ani în care instituţiile de stat mai acceptau acte şi documente în limba română. Doar în unele biserici şi mănăstiri s-a mai oficiat serviciul divin în limba băştinaşilor şi după această dată. În 1871, arată Şt. Ciobanu, arhiepiscopul Pavel interzice utilizarea limbii române şi dă ordin ca toate actele bisericeşti să fie redactate doar în rusă, la fel şi slujbele bisericeşti, preoţii fiind prigoniţi dacă slujeau în faţa altarului în altă limbă decât în rusă[1].

O situaţie similară s-a creat şi în domeniul învăţământului din Basarabia. L. Colesnic-Codreanca arată că româna a fost admisă ca limbă de predare în şcoli până în anul 1842. După această dată însă, româna va fi predată doar ca o disciplină oarecare şi doar la o singură şcoală: la seminarul teologic din Chişinău. Însă nici această situaţie nu a durat prea mult: în 1863 catedra de limba română va fi definitiv desfiinţată. Un statut de-a dreptul ciudat – ca limbă facultativă – a avut română şi la liceul nr. 1 din Chişinău, unde elevii aveau dreptul să aleagă între germană şi română sau între greacă şi română. La 9 februarie 1866 consiliul de stat al Guvernului rus va interzice definitiv şi această „favoare”, justificând decizia prin faptul că „elevii cunosc această limbă în mod practic, din familie, iar predarea ei nu urmăreşte alte scopuri”[2].

 

Toate disciplinele se predau în limba rusă

 

Fireşte, elitele locale – nobilimea, boierimea, meşteşugarii şi preoţimea – s-au revoltat împotriva acestei stări de lucruri. Astfel, în mai 1815 un grup de „negustori şi alţi lăcuitori” ai Chişinăului adresau Mitropolitului O jalbă a orăşenilor din Chişinău în care solicitau – „nu cu puţină mâhniciune a noastră şi multă pagubă a fiilor noştri” – o şcoală în limba română pentru copiii lor, făcând trimitere la tradiţia anterioară anului 1812, când la Chişinău exista şcoala obştească, numită domnească: „Cu totul împotrivă ne este a vedea pe fiii noştri lipsiţi de hrana învăţăturii limbii noastre. Şi nu numai fiii cei sărmani şi scăpătaţi pătimesc această mare pagubă, dar şi fiii celor ce ar putea ajuta ceva pe un dascăl, învăţător copiilor lor, asemenea lipsiţi suntem”[3].

La 25 septembrie 1841 Ioan Sturza, reprezentantul nobilimii basarabene, înaintează un raport guvernatorului militar al Basarabiei P. Fiodorov, în care se constată că „în şcolile ţinutale lipsesc profesori de limba moldovenească şi nu există manuale la această materie de studiu. Copiii nobilimii basarabene care intră la liceu nu se pot folosi de limba moldovenească, cu toate că se predă acolo”. Pe cale de consecinţă, nobilimea solicita:  a) să fie numiţi profesori de nădejde de limba moldovenească în fiecare şcoală; b) să fie comandată în Moldova şi în Valahia rezerva necesară de manuale şcolare, c) dacă autorităţile şcolare vor întâmpina dificultăţi financiare la întreţinerea profesorilor şi la procurarea cărţilor, atunci nobilimea va procura manualele din suma obştească adunată anual de la moşieri”. A durat aproape un întreg an şcolar (în aprilie 1842) până când directorul Şcolilor le-a răspuns reprezentanţilor nobilimii, însă negativ, argumentând că „în instituţiile de învăţământ din această regiune toate disciplinele se predau în limba rusă” şi, oricum, „termenul de 7 ani stabilit pentru primirea cererilor în limba moldovenească degrabă expiră”[4].

 

„Limba moldovenească reprezintă doar un grai local al unei părţi a populaţiei de la sate”

Până şi ţăranii din obştile săteşti cereau pe la 1860 ca în programa şcolilor primare să fie incluse „citirea şi scrierea moldovenească, învăţătura rugăciunilor în moldoveneşte, gramatica moldovenească”.

În 1871, sub pretextul că în şcolile ţinutale din regiunea Basarabia „predarea în continuare a limbii moldoveneşti devine inutilă (…) din cauza lipsei doritorilor de a o studia şi de asemenea a profesorilor pentru această limbă (…) şi din cauza necesităţii de intensificare a predării limbii ruse în şcolile ţinutale”, eforul circumscripţiei de învăţământ Odesa face un demers către Ministerul Instrucţiunii Publice, în care solicită „suspendarea predării limbii moldoveneşti în aceste şcoli”. Pentru mai multă credibilitate, el avea ca punct de reper opinia guvernatorului general al Basarabiei, conform căreia „în regiunea Basarabia limba moldovenească nu se mai utilizează nici în instituţiile de învăţământ, nici în cele administrative şi judecătoreşti, reprezentând doar un grai local al unei părţi a populaţiei de la sate, care în timpul de faţă îşi deschide şcoli populare cu predarea obiectelor exclusiv în limba rusă”[5].

Drept rezultat, cu ocazia desfăşurării Congresului învăţătorilor din Basarabia, convocat la Chişinău între 11-13 aprilie 1917, într-un manifest distribuit participanţilor, se constatau următoarele:

„Moldovenii, deşi sunt cei mai mulţi la număr, sunt cei mai înapoiaţi în ştiinţă şi cultură. Aceasta vine din pricina că ei n-au mai avut de multă vreme şi n-au nici astăzi şcoli în limba lor, în care să se poată cultiva ca alte popoare. Dacă ne uităm în toate ţările din lume, vedem că şcolile sunt în limba norodului, deoarece fiecare neam poate învăţa cu adevărat numai în limba sa. O vedem aceasta şi la ruşi. (…) Fiecare neam nu se poate lumina decât în limba sa. Iar noi, moldovenii, am fost cu totul lipsiţi de şcoli în limba noastră. Grecii, jidanii şi nemţii din Basarabia sunt mai înaintaţi decât noi, fiindcă îşi au şcolile lor, în limba lor. (…) Odinioară au fost pe ici pe colo şcoli moldoveneşti şi în Basarabia. Dar stăpânirea cea veche le-a închis şi în locul lor a făcut şcoli ruseşti, gândind să ţie astfel pe moldovan în întunecime”. Pe cale de consecinţă, unii învăţătorii cereau ca în şcolile de la sate „limba de predare să fie limba moldovenească”.

 

Sâromeatnikov: „Moldovenii, dacă vor să meargă înainte, trebuie să înveţe în limba rusă”

Însă I. Sâromeatnikov, directorul general al învăţământului din Basarabia, s-a opus categoric, argumentând că „moldovenii sunt un norod prost, care n-are în limba sa decât câteva sute de cuvinte, întocmai ca samoezii – tribul cel mai înapoiat din Rusia. Limba moldovenească nu-i capabilă de nici o dezvoltare, iar moldovenii, dacă vor să meargă înainte, trebuie să înveţe în limba rusă”[6].

Se pare că această părere era generalizată printre funcţionarii ţarişti, unii dintre care erau la origine moldoveni. Iată ce scria arhimandritul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei) în 7 februarie 1918 în ziarul România nouă, editat de On. Ghibu la Chişinău:

„Moldovenii învăţaţi, boierii, preoţii au încetat a se simţi Moldoveni; în familiile lor vorbesc numai ruseşte, limba rodnică au uitat-o. De moldoveni ei socot numai pe norodul de jos, pe ţăranii „mojici”, uitând că şi ei sunt tot Moldoveni, numai învăţaţi ruseşte, culţi. Mulţi din inteligenţa moldovenească se ruşinează a se cunoaşte pe sine de moldoveni, înţelegând sub numele de „moldovan” numai pe ţăranul uitat, – iară ei înşişi nu mai sunt ţărani, ci intelighenţi şi drept aceea nu mai sunt nici moldoveni”.

 

 



[1]              Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă. Chişinău, 1992, p. 78.

[2]              L. Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia. 1812-1918, Chişinău, 2003, p. 37.

[3]              Este vorba de O jalbă a negustorilor şi orăşenilor din Chişinău ce aveau copii de învăţătură în limba moldovenească, scrisă în 21 mai 1815 de Gh. Popovici, dascăl din Chişinău, publicată în România nouă, nr. 154, 30 august 1918, p. 1.

[4]              L. Colesnic-Codreanca, p. 39-40.

[5]              Ibidem, p. 44.

[6]              Apud On. Ghibu, Pe baricadele vieţii. Basarabia revoluţionară. Amintiri. Chişinău,1992, p. 135.

Eugenia Bojoga