Limba română, discriminată de comercianţi

LIMBA DE STAT // Vânzătorii rusofoni din mall-ul de lângă Parcul Catedralei nu vor să înveţe româna

După renovare, centrul comercial de lângă parcul Catedralei din centrul Chişinăului pare pregătit să-i deservească la standarde internaţionale pe cumpărătorii autohtoni şi pe cei veniţi din străinătate. Ai impresia că vei fi primit cu cea mai mare bunăvoinţă, totuşi, intrând în multe din buticuri şi salutându-le pe vânzătoare în română, ţi se răspunde „zdravstvuite”.

Irina NECHIT

Într-un butic de cosmetice, două domnişoare blonde, foarte tinere, mi-au zâmbit când mi-am făcut apariţia, dar când am început să le întreb, în română, despre tot felul de rimeluri, m-au privit nedumerite, oarecum fâstâcite: „Cito? Ne ponimaem”. „Vreau un rimel la preţ accesibil”. „Cito? Vam nujen obiom?” „Obiom? Spuneţi-mi vă rog ce înseamnă obiom”. „Cito? Mî toliko po-russki”. „Cât costă acest rimel?” „Trista piatideseat”. „Dar aveţi ceva sub două sute?” „Cito?”

Aşadar, nu am putut comunica cu domnişoarele blonde şi am mers la alt butic, unde se comercializează bijuterii. Nu am rezistat tentaţiei de a cere un pandantiv din sticlă italiană, care părea că absorbise culorile verii. Doamna de la tejghea, după ce mi-a răspuns la „bună ziua” ruseşte, a strigat-o imediat pe o colegă, brunetă, vorbitoare de română: „Lena, idi siuda, zdesi nado na moldavskom!”. Foarte amabilă, Lena mi-a arătat bijuteria solicitată, dar când am cerut şi un şnur, mi-a dat unul de 50 de lei. Am probat încuietoarea şi tot şnurul s-a răsucit aiurea devenind nefuncţional.

Totuşi, Lena insista să-l iau, spunând că trebuie să-l ard la un capăt cu bricheta, abia după această procedură va căpăta forma normală. Eram cât pe ce să dau banii, dar am avut noroc că o rusoiacă s-a apropiat grăbită de aceeaşi tejghea şi a cerut patru şnururi de 10 lei. Lena a scos din sertar o pungă cu şnururi ieftine, din care mi-am ales şi eu unul de 10 lei. „Vreţi şi o cutia?” (A folosit anume forma hotărâtă a substantivului, „cutia”, nu „cutie”, mai având şi alte carenţe lingvistice, dar să trecem peste ele). „Nu, mulţumesc”, i-am răspuns continuându-mi periplul prin mall.

O vânzătoare mi-a întors spatele

Într-un butic de ceasuri am întrebat-o pe vânzătoare, o doamnă coafată, elegantă, dacă toată producţia e japoneză. Drept răspuns, „Cito?” şi iar „Cito?” „Toate ceasurile sunt din Japonia?” „Da, iz Iaponii”. Erau şi multe orologii, ele dăngăneau, deşi unele arătau ora 13.00 fix, iar altele – 13.05, 13.15 sau 12.40. „De ce arată ore diferite?” „Cito?!!!”

M-am apropiat de alt butic, vânzătoarea căruia lipea cu scotch o bancnotă de o sută de lei. Am zis „bună ziua”. Niciun răspuns. „Pot să vă întreb ceva, doamnă?” Nicio reacţie. „Zdravstvuite”. Vânzătoarea continua să lipească bancnota, fără să-mi arunce o privire. „Dobrîi deni”. S-a întors cu spatele la mine.

„Ona takaia. Ona ne vsem otveceaet. Ne obraşceaite na neio vnimania” („Aşa e ea. Nu le răspunde tuturor cumpărătorilor. N-o luaţi în seamă”), mi-au explicat, în limba rusă, vânzătoarele de la buticul vecin.

„Futbolki”, „Rubaşki” & „Nemeţkie ştuciki”

În câteva buticuri de haine, dialogul cu vânzătoarele a fost destul de dinamic, doar că eu vorbeam în română, iar ele în rusă. Înţelegeau perfect româna, însă nu doreau sau nu puteau să discute decât în rusă. Pe vitrinele acestor buticuri toate inscripţiile erau în rusă: „Rubaşki”, „Futbolki”, „Rasprodaja”, „Trebuetsea prodaveţ”, „Evropeiskaia moda”, „Hociu na more”, „Vkusnîie letnie skidki”.

Pe una dintre vânzătoare, ce-i tot aranja o haină largă pe umeri unei cliente convingând-o s-o cumpere, am întrebat-o: „Aveţi reduceri la toate mărfurile?” „Skidki na vsio? Net! Ciudes ne bîvaet!”

O voce de bărbat răsuna agresiv la difuzor, de parcă anunţa evenimente cruciale: „Nemeţkie ştuciki, prekrasnîi duhovîi şkaf, rumeanaia utka i testo vozduşnoie, eto to cito vam nujno… Vsio lucşee srazu!… U nas v Sun City – gorod interCity!”.

Am întâlnit, bineînţeles, şi vânzători care vorbesc o frumoasă limbă română. Un tânăr demonstra cum funcţionează maşinuţele cu comandă din buticul său de jucării şi mi-a povestit că majoritatea vânzătorilor din acest centru comercial sunt vorbitori de rusă. Ei nu vor să înveţe limba română şi nici nu-şi propun s-o studieze pe viitor, deoarece mai toţi cumpărătorii cunosc limba rusă. Când comerciantul răspunde la salut ruseşte, imediat şi cumpărătorul începe să vorbească în rusă. Deci, vânzătorii nu au nicio problemă de ordin lingvistic, mai ales că nimeni nu le cere să cunoască limba de stat. „Vreo 70% din vânzătoare sunt rusoaice şi nu vor să vorbească româna”, ne-a spus şi o altă vânzătoare (de la un butic de accesorii), cu o pronunţie românească de invidiat.

Evident, m-am simţit în mall-ul din centrul capitalei ca într-un bastion al limbii imperiale, totuşi, am constatat că dacă vreau să vorbesc în acest magazin doar în română, o pot face, fără oprelişti. Comercianţii vorbitori de rusă nu mi-au cerut: „Govorite po-russki”, dimpotrivă, au încercat să găsească limbaj comun cu mine, aşteptând să cumpăr de la ei ceva şi spunându-mi la despărţire, în română, „la revedere”.

La mall-ul de pe viaduct angajatorii le cer vânzătoarelor să cunoască româna, rusa şi, de dorit, engleza

Cu totul alta e situaţia într-un centru comercial cu-adevărat de anvergură internaţională, cel de pe viaduct. În acest mall, în toate buticurile, vânzătoarele mi-au răspuns în română. Una dintre ele, atentă, amabilă, mi-a relatat că la angajare, reprezentanţii administraţiei le pun condiţia tuturor angajatelor să cunoască limba română, limba rusă şi, de dorit, limba engleză.

Fotografie de Nadea Roşcovanu

The following two tabs change content below.