Limba noastră-i o comoară // RUPEREA RÂNDURILOR

Acum câţiva ani, se zvonea despre o tentativă de lichidare a Institutului de Filologie al Academiei. Cu trans
ferarea colaboratorilor (şi a funcţiilor, cum ar veni) la Institutul Patrimoniului Cultural. Lume alarmată, colaboratori panicaţi.

Fiindcă despre lichidare se vorbea mai mult în cafenele decât în birourile academice, la un strigăt de revoltă, mi-am permis o glumă criminală. „Reformatorii”, făceam eu presupunerea, l-au înţeles prea linear pe Mateevici, care zicea că „limba noastră-i o comoară”. Un fel de piesă muzeistică. Or, unde să se păstreze tezaurul, dacă nu la Institutul Patrimoniului?

Despre limba noastră cea română se vorbeşte (exclusiv, în termeni patetici) doar la 31 august. În celelalte zile, cetăţeanul mediu nu aude nici măcar sintagma „limba română”, ca să nu mai vorbim de eventuale lecţii publice, pentru obişnuirea cu denumirea corectă a limbii noastre şi pentru argumentări calme, explicite, inteligibile (pe înţelesul omului de rând). În toţi aceşti ani, în care copiii noştri au învăţat nenumărate limbi şi forme de comunicare, profesorii noştri nu au propus nicio metodă modernă de studiere a limbii române.

Şi nu ar trebui să facă minuni lingviştii şi literaţii basarabeni, ci doar să pună la punct câteva lucruri. O misiune a filologilor de la Chişinău e de a ne integra definitiv şi total în sistemul lingvistic românesc, inclusiv, în cel ortografic. De aproape un deceniu, ortografia „noastră” diferă de cea din şcolile româneşti. Or, dacă diferă regulile de funcţionare, de ce nu i-am spune „moldovenească”, aşa cum era numită în timpul sovieticilor, când tot (orto)grafia era singura diferenţă?

Dintr-o inerţie (sovietică şi ea), cercetările lingvistice şi literare se concentrează, în cea mai mare parte, pe „materia moartă”: fenomene consumate ale filologiei, nicidecum pe formele şi problemele actuale ale limbii şi literaturii. Sau, încă şi mai puţin, pe cele virtuale, pe cele posibile şi probabile. Metodele moderne de cercetare şi noile forme de comunicare/ socializare trec şi ele pe lângă cercetătorii noştri, fixaţi pe probleme grave, dar inutile. Îmi amintesc cu plăcere de o fericită excepţie, când, în prefaţa unui dicţionar, autorul cita din Eugeniu Coşeriu: limba română „este […] tot ce s-a spus în egală măsură cu ce se poate spune de acum încolo.” Fiind, „genetic”, apropiaţi de moştenirea acestui „lingvist pentru secolul XXI”, cine studiază la noi filologia (sau ceea ce numea el „lingvistica textului”), urmând traseul coşerian, cu largă deschidere spre variabilitate şi creativitate, spre viitor?

…În măsura în care, în loc de colocvii de comunicări, se fac tot soiul de „congrese” bombastice şi „festivaluri” folclorizante, în măsura în care discursurile despre limbă sunt sterile poeme patetice, irelevante ştiinţific, de ce nu am egala „ştiinţa” noastră filologică cu folclorul şi, în consecinţă, de ce nu am trece-o la categoria „patrimoniu” sau „tezaur intact”? Or, tocmai aceste „simpozioane” şi această autosuficienţă le avea în vedere Coşeriu, afirmând că nu avem vocaţia universalităţii (autocondamnându-ne la un provincialism iremediabil), deoarece ne lipseşte simţul critic şi autocritic.

…Dacă am fi vorbit despre limbă ca despre un sistem de semne, instrument sau capital activ, care trebuie valorificat, am deschide o altă temă de discuţii. În contextul sărbătorilor însă, termenii tehnici sună urât.
Mai pe scurt, „limba noastră-i numai cântec…”

Mircea V. Ciobanu