Limba care ne uneşte

Contrar etimologiei, limba literară (vorbim de română, dar se potrivește oricărei alte limbi) nu înseamnă „limba literaturii”. Ar trebui să-i urmărim traiectoria etimologică până la „literă”, adică: limba literei, limba literală, limba fixată în normele scrise. Nu e nici pe aproape [doar] limba beletristicii, a „literaturii artistice”. De altfel, până a deveni limba operelor de ficţiune, limba „literară” era limba bisericii, adică un fel de canon al comunicării.

Limbă a educaţiei, a ştiinţei, a administraţiei (şi a politicii!), a publicisticii (şi a mass-media, în general), a culturii în toate formele ei vorbite sau scrise; limba comunicării absolute, deasupra dialectelor, idiomurilor şi argourilor, deasupra particularităţilor regionale. Altfel spus, fie şi aplicată doar parțial corect, cu mici (şi fireşti!) derapaje, este limba care ne uneşte. În felul acesta, toţi vorbim limba literară. Mai neglijent sau mai îngrijit, dar discutăm înde noi – oameni diferiți, din medii diferite – în limba literară.

Paradoxul e că, deși fixată în dicționare şi gramatici academice, întrunind, cumva ecumenic, elemente ale vorbirii populare, ale graiurilor şi chiar ale dialectelor (iar cu timpul ingurgitând inițial nedigerabilele barbarisme), limba literară e un produs sintetic, artificial. Cu toate acestea, odată fixată, odată consacrată, ea are tendința de a fi asimilată de vorbitorii (consumatorii, dar şi producătorii) ei organici, devenind foarte vie. Se întâmplă (şi) datorită presei, televiziunii, altor forme de comunicare (în masă) curentă. E ca şi cum un cântec (cult) foarte popular ar deveni folclor. Dimpotrivă, limba literaturii artistice, azi, e dens impregnată de regionalisme, argouri şi improvizații artificiale ad hoc. Nu mai poți învăța limba literară din beletristică. Mai curând o poți auzi din gura unui consumator obișnuit.

Deci nu în limba literaturii comunicăm. Dimpotrivă, azi, limba literaturii poate fi – pe anumite porţiuni – foarte departe de limba literară. Personajele pot să vorbească în argou, naratorul ar putea să poarte pecetea graiului regional etc. În general, limba literaturii e bine s-o cunoşti nu ca model/ standard (deşi nu e un secret că scriitorii, de regulă, sunt exponenţii culţi ai societăţii), ci mai curând pentru varietatea ei: scriitorii propun cele mai diverse perspective de a scruta panorama societăţii. Mai şi experimentând cu formele limbajului, precum pictorul cu culorile (nu aplicând limba doar strict funcțional). Limbajul scriitorilor este prin definiţie dialogic tocmai prin faptul că ei pot să schimbe perspectivele. Pentru că ei (cunoscând medii diferite şi limbaje diferite) ştiu să empatizeze cu personajele şi cu naratorii.

Dar să nu ne ducem prea departe, pentru că, ziceam, nu limba literaturii ne interesează, ci limba literară. Nivelul posedării acestei limbi vorbeşte despre nivelul de cultură. Nimic nu indică mai precis acest nivel pe scara educaţiei decât limba pe care o posedă vorbitorul ei. Tudor Vianu spunea: cine comunică se şi comunică, având în vedere nu doar conotaţiile discursului literar, ci orice soi de comunicare. Din păcate, azi, nu prea avem modele.

Nu aş vrea să reluăm însă lamentările la acest subiect. Doar că există medii care nu ar trebui să neglijeze acest detaliu cultural elementar: cunoaşterea limbii literare. Nu se poate să vorbeşti strâmb, să te bâlbâi atunci când te produci în faţa unui public numeros, precum sunt posturile de radio şi TV. Lumea învaţă de acolo, nu doar de la şcoală (şi nu doar din emisiunile didactice). Este jenant să-l vezi pe un comentator de la radio sau televiziune uitând sensul cuvintelor, schingiuind gramatica, omorând limba literară în eter direct. Este dezarmant să-l asculţi pe un moderator al vreunor emisiuni literare (sic!) emiţând truisme de o cumplită banalitate şi sărăcie ideatică, fie şi ambalate în sterile exerciţii de acrobatică lingvistică. Acelaşi lucru se referă la mijloacele de informare scrise: clişeele nu doar le depersonalizează, ci le şi compromit. Tocmai într-un gen care a contribuit la expresivitatea limbii literare! Şi nu e nevoie de geniale invenţii expresive, ci de o elementară corectitudine.

Persoanele publice, de la politicieni la artişti, au şi ele doza lor de responsabilitate, or, pentru un anume segment social ele sunt modele. Cum să nu poţi vorbi fiind parlamentar (parlamentul este chiar „locul unde se vorbeşte”), când meseria aceasta, prin definiţie, presupune comunicare!

Morala acestui text e simplă. Putem să comunicăm în limbajul, dialectul, graiul şi chiar argoul care „ne reprezintă”. Dar vine un timp când vorbim pentru toată lumea. Şi atunci trebuie să aplicăm limbajul standard. Altfel riscăm să nu fim înţeleşi. Mai grav, există personaje exponențiale, care ne reprezintă. Lumea ne judecă după ei. E îngrozitor, dar privindu-i/ ascultându-i, părem o adunătură de agramați. De necărturari.

În cărțile de cultivare a limbii prin corectarea erorilor curente exemplele sunt adesea luate din discursurile comentatorilor TV sau ale politicienilor. Pentru spațiul nostru o carte de acest gen ar fi bună doar pentru exemple negative. Nu poți recomanda nimănui să învețe limba literară curentă pe modelele politicienilor. Câteva excepții doar confirmă regula.

Iar asta ne demonstrează încă o dată cât de inconsistent cultural suntem ca entitate. Simplu spus, de vreme ce ne reprezintă nişte agramați, suntem ca şi absenți în lumea cultă.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)