Lichidată pentru convingerile sale

 

Maria Isaicu

În aceste zile se împlinesc 30 de ani de la proclamarea limbii române ca limbă oficială şi de la revenirea la grafia latină. Ceea ce azi este o normalitate, cu 30 de ani în urmă, după aproape cinci decenii de ocupaţie sovietică şi neantizare identitară, era conceput ca o victorie a reconfirmării fiinţei naţionale. Cu toate acestea şi azi unii preferă tot felul de parafraze laşe pentru denumirea limbii române.

Or, pentru Limba Română a murit acum 28 de ani profesoara Maria Isaicu din Cocieri. Maria Isaicu a pledat pentru Limba Română şi Istoria Românilor locuind chiar în coasta separatiştilor. Dacă ar fi vorbit în locuri publice despre „limba noastră”, „limba de stat”, „limba mamei” etc., poate ar fi fost şi azi în viaţă.

După Marea Adunare Naţională de la Chişinău din 27 august 1989, la care sute de mii de moldoveni ceruseră proclamarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, la 31 august Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti (Parlamentul) a votat legile care îndeplineau aceste cerinţe. Discuţiile din Sovietul Suprem au avut loc într-o atmosferă tensionată. Încă din 16 august începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii „moldoveneşti” ca limbă de stat, cerându-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse.

Ludmila Cușnariov

Elevi întâmpinaţi cu pancarte în grafia latină

Lidia Cojuşnean, din s. Cocieri, Dubăsari, lucrează de 40 de ani profesoară de limba română. La începutul carierei sale, timp de un deceniu, a predat „limba moldovenească”. Îşi aminteşte cu multe emoţii de evenimentele din august 1989. „Ziua de 27 august ne-a adus un eveniment mult aşteptat. Personal, m-am bucurat de revenirea la limba română în grafia latină. Urmăream cu multă însufleţire evenimentele de renaştere naţională de la Chişinău. Mă informam din „Literatura şi Arta”, care din iunie 89 a început să apară în grafie latină. Am studiat la facultate în limba „moldovenească”, dar în vara acelui an am învăţat să scriu cu litere româneşti. La 1 septembrie i-am întâmpinat pe copii cu «Bine aţi venit la şcoală!» în grafie latină”, îşi aminteşte profesoara. Printre colegi erau şi ruşi, care nu vedeau cu ochi buni schimbările. După Războiul de la Nistru aceştia au plecat din sat. Unii au emigrat în Federaţia Rusă, alţii s-au mutat cu traiul în regiunea subordonată regimului separatist de la Tiraspol.

Una din primele victime ale regimului separatist

Una din cele mai active voci din şcoala de la Cocieri era a Mariei Isaicu, profesoară de istorie. „Maria era o luptătoare aprigă, care pleda pentru trecerea la grafia latină, la istoria românilor. Spunea că limba română este mult mai bogată decât ar fi vrut să ne facă sovieticii să credem. Era o fire activă. Îşi făcuse mulţi duşmani. Şi-a pierdut viaţa din cauza acestor convingeri”, îşi aminteşte colega Mariei, Ludmila Cuşnariov.

Colegii, rudele şi oamenii din sat sunt convinşi că Maria a fost una din primele victime ale regimului separatist de la Tiraspol.

„În septembrie 1991, am protestat de mai multe ori în or. Dubăsari, în fața Executivului raional. Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: «Noi suntem acasă!» și «Чемодан, вокзал, Россия!». Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ține la pământul acesta. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații din sat au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, ne povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.

Rudele la fântâna în care a fost aruncată Maria

În seara de 19 decembrie, nimic nu prevestea nenorocirea. Maria, cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani, care nu vedea și nu auzea bine, se pregăteau de culcare. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase o voce cunoscută pe fiica ei. Era frig, ea, îmbrăcată sumar, în halat doar și în cipici, a ieșit în grabă. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două. Tot așteptând-o, bătrâna a ațipit. Când s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea. În fața casei a descoperit brâul de la halat. Nu și pe fiica ei. A făcut înconjurul casei, a revenit în cameră și, cu inima cuprinsă de neliniște, a continuat să o aștepte. Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului, o pereche de cipici aruncați la întâmplare în preajma unei fântâni de lângă casă.

O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu prea mult zgomot spre apă!

Omorâtă pentru că a protestat

Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat că s-a întâmplat o nenorocire cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul. A înțeles că femeia care îi întâmpina în pragul casei părinteşti zăcea acolo, jos, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât.

Întregul sat este convins că această crimă a fost comisă din motive politice. „Cum să omori un om doar pentru că a protestat? Aşa puteau proceda doar nişte criminali!”, spune Tudor. „M-am înfiorat când am aflat ce s-a întâmplat cu Maria Gherasimovna. Separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri. Din decembrie până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci după ce a început războiul combatanții au blocat intrările în sat și soldaţii separatişti nu puteau intra”, ne mai spune Ludmila Cușnariov, care pe atunci era învăţătoare la clasele primare.

Avertismente cu moartea a primit și o profesoară de franceză. Crima nu a fost investigată. Unicul anchetator la care s-a adresat sora Mariei, un rus originar din or. Dubăsari, i-a spus acesteia că apa a spălat urmele crimei, sugerându-i că are două fete mari și ar face bine să uite această istorie. În certificatul de deces se menţionează că femeia a murit fiind asfixiată.

În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, să-şi iubească istoria şi limba, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru. În fiecare an colegii şi rudele o comemorează, amintind de sacrificiul Mariei Isaicu, cea care a plătit cu viaţa pentru bucuria că acasă, la bucătărie, va putea vorbi liber limba română.

The following two tabs change content below.
Svetlana Corobceanu

Svetlana Corobceanu

Svetlana Corobceanu

Ultimele articole de Svetlana Corobceanu (vezi toate)